Dragă inimă, de ce el?

Capitolul 1

Viața a fost nemiloasă cu mine încă de când m-am născut, dar niciodată nu am știut cât de puternică pot fi până când să fiu puternică a fost singura alegere pe care o puteam face și întotdeauna am fost prinsă între o minte rezistentă și o inimă fragilă. Am învățat să fiu puternică pentru că trebuia să fiu, mai inteligentă din cauza greșelilor pe care le-am făcut, mai fericită din cauza durerii pe care am resimțit-o ani la rând, dar și mai înțeleaptă pentru că am învățat din tot ceea ce viața mi-a oferit, bun sau rău.
La cei șaptesprezece ani ai mei am trecut prin moartea mamei, condamnarea tatei la douăzeci de ani de închisoare pentru crimă și umilința pe care zi de zi o retrăiam când ieșeam din casă deoarece tatăl meu era un ucigaș. Aveam zece ani când în miez de noapte strigătele disperate ale mamei m-au trezit și am coborât la parter unde mi-am văzut mama într-o baltă de sânge și pe tata lângă ea cu un cuțit în mână fiind murdar de sânge.
Ochii mamei erau lipsiți de viața, tata repeta fără încetare că nu el a ucis-o, iar trauma care a prins rădăcini în inima mea m-a schimbat complet și dacă fratele meu, Matt, nu ar fi fost alături de mine aș fi ajuns o drogată sau m-aș fi sinucis deoarece viața fără mama era lipsită de sens și ura pe care o simțeam pentru tatăl meu era din ce în ce mai puternică pe zi ce trecea.
Matt era mai mare decât mine cu nouă ani și din respect pentru el m-am concentrat pe școală fiind mereu cea mai bună din clasă astfel încât și el să poată termina facultatea și acum Matt era un procuror la început de carieră care s-a făcut remarcat prin profesionalism și punerea sub acuzare a unor oameni politici corupți. A atras atenția asupra lui și acest fapt a avut unele urmări care ne-au bucurat pe amândoi și Matt a acceptat postul de procuror de la un tribunal prestigios din Los Angeles și urma să ne mutăm acolo în curând.
Apropo, eu eram Eva Olsen, o adolescentă timidă, tăcută, o tocilară în adevăratul sens al cuvântului deoarece mă îngropam în cărți și socializăm cu cei din jur foarte puțin. Aveam o înălțime medie, o greutate normală, părul meu șaten era drept trecându-mi puțin peste umeri, ochii căprui închis ascunși după o pereche de ochelari cu lentile rotunde și deși fratele meu îmi spunea în fiecare zi cât de frumoasă eram, eu nu mă consideram așa și mereu încercam să trec neobservată prin fața băieților, ceea ce și reușeam. Era floare la ureche să fac asta.
Tatăl nostru era la închisoare de șapte ani exact în Los Angeles, unde urma să ne mutăm, iar Matt l-a vizitat de câteva ori, dar eu refuzam să fac asta deoarece nu-l puteam privi în ochi pe criminalul mamei mele. Să fiu fata nouă din oraș, de la școală, mă speria puțin, dar dacă rămâneam în umbră totul avea să fie bine.
După ce mi-am strâns toate lucrurile și bagajele au fost terminate, împreună cu fratele meu am pornit spre Los Angeles și de abia așteptam să văd noua casă pe care Matt a închiriat-o. Nu ne permiteam să cumpărăm o casă pentru că doar din salariul lui ne întrețineam, dar aveam de gând să îmi caut și eu o slujbă cu jumătate de normă pentru a-l scuti pe fratele meu de unele cheltuieli.
Los Angeles sau Orașul Îngerilor știam că era capitala cinematografică a lumii, una dintre cele mai complexe și atrăgătoare metropolă, un loc în care opusele se atrageau, iar stereotipurile hollywoodiene se îmbinau plăcut cu diversitatea etnică și culturală a locuitorilor de acolo într-un mix incredibil. Era un oraș superb, cunoscut pentru vremea extraordinară, plaje întinse și vedete la tot pasul. De abia așteptam să văd ce îmi rezerva orașul îngerilor...
Lucrul care mă liniștea și mă bucura în același timp era faptul că mi-a fost aprobat transferul la liceul Troy, unul dintre cele mai bune licee de stat din oraș unde știam că voi avea multe de învățat. Nu îmi părea rău că am lăsat în urmă orașul meu natal, San Francisco, pentru că ceea ce am lăsat acolo a fost un apartament cu două camere dintr-o zonă foarte zgomotoasă.
Casa închiriată de Matt era într-un cartier liniștit, frumos, și avea trei camere, bucătărie, două băi, terasă și o mică grădină în spate, în care de abia așteptam să stau și să citesc o sumedenie de cărți. Știam că aveam să fiu aceeași tocilară și ciudată, dar casa asta mi se părea perfectă. Mi-am ales dormitorul și după ce mi-am despachetat bagajele am mers în bucătărie pentru a lua prânzul cu fratele meu.

- Ai emoții pentru mâine? M-a întrebat aruncându-mi o privire scurtă.
- Nu... O să fie doar o altă zi de școală, am răspuns încercând să par cât mai relaxată.
- Te pricepi să îți maschezi trăirile, însă nu poți face asta la nesfârșit, Eva! Într-o bună zi va trebui să ieși din carapace și să lași lumea să te cunoască așa cum ești cu adevărat.
- Matt, și aici voi fi la fel de invizibilă, fără prieteni și îngropată în cărți, am spus pe un ton ferm care l-a făcut să nu mai insiste pe tema asta. Cine avea nevoie de prieteni când exista singurătatea? Era mai bine să fiu singură pentru că în acest fel nimeni nu mă putea răni și purtam multe măști la care nu aveam de gând să renunț niciodată. Zâmbeam când voiam să plâng, tăceam când aș fi vrut să vorbesc cu cineva, pretindeam că eram fericită deși nu eram. Aceasta eram eu, Eva...
Îmi era teamă să cunosc oameni, să leg prietenii, să am încredere și toată viața mea am fost într-o luptă constantă între a vrea să fiu singură și a nu vrea să fiu singură, iar la final alegeam mereu calea cea mai ușoară, aceasta fiind singurătatea.

- O să ies puțin prin oraș, Matt!
- Bine. Dacă te rătăcești nu ezita să ma suni, Eva! De acord?
- Da!
M-am ridicat de la masă și am plecat la o mică plimbare prin oraș. Adoram să colind străzile cu muzica răsunându-mi în căști și micul ghiozdan negru în spate. Nu cunoșteam străzile, dar asta nu mă împiedica să merg unde vedeam cu ochii fără să mă tem că mă voi rătăci. Orașul îngerilor chiar mă însuflețea și îmi dădea o stare de bine pe care nu am mai simțit-o de mult timp. La un moment dat, am pătruns pe o stradă unde erau numai reședințe de lux, iar una dintre ele mi-a atras atenția în mod special.
Conacul imens cu etaj era impunător, porțile înalte din oțel aveau gravat în mijloc inițiala ,, C", spațiile verzi păreau desprinse dintr-un basm și arhitectura conacului mă fascina. Am atins barele din oțel ale porții si ochii mei se delectau cu acea imagine care mă ducea cu gândul spre țările latine. Cumva reședința era a unui om de origine latină?
Mi-am scos telefonul, mi-am băgat mâinile printre barele porții și am făcut câteva poze, iar după ce am schițat un mic surâs în colțul gurii un claxon puternic a răsunat în apropierea mea și am tresărit scăpând telefonul în curte. Spaima și panica au pus stăpânire pe mine și oricât mă întindeam nu ajungeam la telefon.

- Nu, nu, nu, am mormăit lipindu-mă de porți și întinzând mâinile, dar fără succes. Puteam ajunge la telefon doar dacă aș fi fost elastică și mi-aș fi putut întinde mâna până la celălalt capăt al lumii și înapoi. M-am întors agitată spre stradă și apoi din nou spre reședință. Cum puteam să îmi recuperez telefonul?
Am alergat în jurul gardului de beton până când am ajuns în spatele conacului și am observat câteva plante și liane îmbrăcând gardul, iar dacă reușeam să mă cațăr aveam șanse să îmi recuperez telefonul. Zis și făcut.
Cu grijă și atenție am escaladat gardul, iar când am ajuns sus am dat nas în nas cu o cameră de supraveghere pe care am întors-o spre stradă și am sărit în curte aterizând într-o tufă de buruieni a cărei crengi mi-au brăzdat pielea brațului și sângeram. Am strâmbat din nas din cauza durerii și am apăsat peste zgârietură pentru a opri sângerarea. Știam că dacă eram prinsă aș fi ajuns după gratii deoarece încălcam o proprietate privată și grădină în care mă aflam era plină de plante ciudate și îngrădită de un gard alb din lemn.
Trebuia să ajung la poarta principală, iar după ce mi-am scuturat hainele și mi-am așezat ochelarii pe nas privirea mi-a căzut asupra unei găuri din gard prin care sigur încăpea un câine de talie mare și dacă mă străduiam și eu încăpeam. Am inspirat profund, m-am pus în genunchi și mi-am băgat trunchiul prin gaură și la un moment dat m-am înțepenit. La câțiva metri de mine era o piscină uriașă în care cineva înota pentru că auzeam cum apa era lovită, dar nu am acordat prea mare importanță.
Mă chinuiam să ies în timp ce scanam cu privirea ceea ce se afla în fața mea, iar în momentul în care ochii mi-au căzut asupra unui bărbat corpolent cu o armă în mână am încremenit și bătăile inimii îmi răsunau ca niște tunete în urechi pentru că îmi era foarte frică. De ce erau înarmați? Pe propietatea cui eram? Brusc, simțeam privirea cuiva asupra mea și respirația mi s-a oprit preț de câteva clipe. Cine mă descoperise?