Criptic *ON HOLD*

10. Ești inamicul meu numărul unu

― Cum poți să fii atât de proastă încât să nu mai ții minte strada pe care stai?!

Încep să râd și mai rău, iar Yugyeom îmi dă drumul, lăsându-mă să cad grămadă pe canapeaua din livingul său.

― M-am mutat recent! urlu eu la el, făcându-l să-și îngusteze ochii. Vorbesc serios!

El oftează și dispare din încăpere. Eu încep să studiez lucrurile din jurul meu și, sincer, nu pare deloc că un idol ar locui aici. De fapt, încă sunt șocată că locuiește într-o căsuță mică în spatele restaurantului la care a lucrat acum câțiva ani.

Totuși, lucrul de care sunt și mai șocată este faptul că atunci când a încercat să mă gonească acasă și eu i-am zis că nu îmi amintesc strada, m-a tras de mână până în casa lui.

Nu m-am așteptat la asta!

Deodată, îl văd cum intră înapoi în cameră și îmi întinde un pahar cu apă. Oftează din nou și se așază pe fotoliul din fața mea.

― Bei paharul ăla, te trezești și pleci acasă. M-ai înțeles?

Îi zâmbesc ca o nebună, iar el doar se holbează la mine.

― Ca să mă trezesc tre' să dorm toaaată noaptea!

Își freacă tâmplele și expiră zgomotos.

― Nu am loc și pentru tine aici să dormi.

― Nu-i problemă! Dorm cu tine!

Îmi aruncă o privire înghețată, care mă face să sorb precaută din pahar.

Ce sictirit!

― Cho Hee. Chiar ai de gând să profiți de bunătatea mea? Că nu te-am lăsat beată pe străzi? Atât de idioată ești?

Pun paharul pe măsuța de cafea dintre noi și îmi dreg glasul.

― Îmi pare rău. Habar n-aveam că locuiești aici. Jur!

El oftează din nou.

Dar ce mult oftează în seara asta!

Se lasă o liniște deplină în cameră, însă eu, beată cum sunt, nu pot să tac din gură orice ar fi!

― Yugyeom... de ce locuiești aici?

Își ia mâna de pe față și îmi aruncă o altă privire rece.

― Nu e treaba ta.

― Dar vreau să știu!

― Taci din gură sau te arunc afară!

― Te rog!

Din fericire pentru mine, băutura mă face să fiu imună la tonul său tăios și dur. Căci altfel... probabil mi-ar fi dat câteva lacrimi. Nici măcar tata nu mi-a vorbit așa vreodată!

― Bunica mea, cea care deținea restaurantul și care m-a crescut, a murit. Eu am vrut să locuiesc în casa ei. Fericită?

Afișez o mină tristă, neștiind exact ce să zic. Ochii lui lucesc pentru o secundă, arătând pentru puțin timp durerea pe care o simte.

Oh, Doamne! Aș vrea să-l îmbrățișez... să-i zic că totul o să fie bine... că bunica lui e într-un loc mai bun...

― Yugyeom... îmi pare rău...

― Nu are de ce. Încetează să te prefaci că îți pasă și du-te acasă.

Se ridică în picioare și dă să plece din cameră, însă eu ridic mână înspre el și, pe un ton foarte chițăit și ridicat, urlu: