T.O.T Singuri(5 Seconds To Hell) [ F.F. Codrin Bradea ]

Capitolul XVI

- Hei! Unde crezi ca pleci!?, țip, silueta întorcându-se spre mine. După ce ca ești îmbrăcat în negru, ți-ai mai pus și tâmpenia aia de căciula în cap! Tu ai fost mai deștept! Nu ai făcut găuri pentru ochi! Genial! Nici un element al feței nu pot sa-l identific! Mulțam fain, tâmpitule!
- Te-am întrebat ceva! Unde crezi ca pleci?!, mai repet încă o dată. Poate nu aude bine de la "ciorapul" ăla de pe cap.
- Ai face bine sa răspunzi! Ca de nu-, sunt întreruptă.

- Că de nu mă împuști, sau ce? Uite cum facem: îți dau avans 3 secunde sa fugi. Iar după acele 3 secunde, încep sa te fugăresc, iar dacă te prind, fac ce vreau cu tine!, propune.

- Nu!, îi răspund pe un ton nervos.

- Nu ce?, nu înțelege el.

- Nu plec nicăieri! N-am de cine sa fug! De tine? Un tâmpit care face legea cu un pistol și nici sa-si arate fața nu poate?! Îmi cer mii de scuze ca ti-am stricat planurile, dar eu nu plec nicăieri!, îi răspund idiotului, fără sa arat nici cel mai mic gest al feței cum ca mi-ar păsa dacă îi convine sau nu.

- Eu cred ca nu îți dai seama ce se-ntâmplă! Eu te caut de luni în șir! Ești ca și moartă! Te poți considera pe jumătate moartă! Iar dacă nu vrei sa înțelegi câtă putere am asupra celor din jur, uită-te la cel pe care l-am rănit deja!, mă amenință înaintând spre mine pas cu pas, gesticulând cu pistolul în aer, eu făcând câte un pas înapoi la fiecare pas al său.

- Ești un idiot! Noi nu ți-am făcut nimic! El nu ți-a făcut nimic!, spun, iar acesta îmi pune piedică, eu căzând.

- Victime colaterale, ca de fiecare dată! Acum ridică-te! Sa facem o plimbare!, zice și mă apucă de păr, iar pistolul îl ține în mâna dreaptă, libera, pe lângă corp.
- Uită-te! Uite ce frumos e! Cum zace acolo, fără apărare! Câți oameni de-ai mei ai văzut în starea asta? Câți!? S-a terminat! Te-am găsit! Nu mai scapi! Ești așa firavă, dar ai ucis atât de mult! M-ai surprins, să știi!, spune apropiindu-ne de persoana dragă mie. Întorc privirea, fără sa văd unde mergem.

- Te-am surprins, huh? Nu te gândeai niciodată ca cineva te va distruge! Ha, te-ai înșelat!, îi răspund cu tupeu nenorocitului.

- Ce-ai spus? Tu chiar nu intelegi ca ești la mâna mea!? Poate așa te fac sa înțelegi!, spune și mă aruncă pe jos. Mă lovesc tare de podea și pentru o clipă nu puteam respira. Închid ochii încercând să mă controlez. După acea clipă fără aer, respiram foarte repede. Mă întorc pe partea dreapta și deschid ochii. Îl văd cum stă acolo, fără apărare, cu trupul în așa fel încât sa ma poată vedea, dar acum avea însă ochii închiși. Mă târăsc cum pot până la trupul însângerat, dar Mascatul Tâmpit intervine, obligându-mă sa mă ridic, trăgându-mă lângă pieptul lui.

- Uite, vezi? E mort! Așa puteai sa ajungi și tu, dacă nu eram atras de tine! Te-am urmărit atâta timp! Camerele de pe stâlpi și case nu erau distruse! Funcționează! Ti-am văzut zâmbetul ăla inocent! Ah!, spune cu fața băgată în parul meu, mirosindu-l.
- Știu la ce te gândești! Te gândești dacă mai e în viață! Pentru ca țin la tine, te las să te lămurești singură., continuă si-mi dă drumul din strâmtoarea groaznică.

Pic încă o dată pe jos, asta din cauza dorinței de a ajunge mai repede lângă el. Fața palidă, buzele întredeschise, ochii închiși și lacrima prelinsă pe obrazul drept mă înspăimântă. Nu merita sa moară așa! El trebuia sa moară de plictiseală, nu așa! Nu mă ridic de jos, mergând până la trup în patru labe, astfel îmi murdăresc hainele albe cu sângele lui. Ajung lângă el și rămân în genunchi lângă trup. Capul era așezat pe mâna stangă întinsă spre locul unde eu plecasem pentru a-l opri pe Mascat. Mă gândesc și răzgândesc de unde să îl prind pentru a-l ridica. Ii iau mâna dreapta între mâinile mele și încep sa i-o strâng repetat, șoptindu-i numele de mai multe și implorându-l să se trezească. Ochii mei se plimba agitați uitându-se la trupul care zace. Din când în când îmi șterg ochii de lacrimile fierbinți.