Sally - Volumul 1: O nouă viață

Capitolul 3

Mă uit în continuare în ochii lui. Nu știu cine e, dar mă face să mă simt ciudat – chiar incomod.

Stăm așa de ceva vreme. La un moment dat decid să întrerup contactul vizual, luându-mi telefonul și ridicându-mă. Îmi așez puțin rochia, apoi văd că se ridică și băiatul. Își aranjează sacoul și cravata, după care își drege glasul.

— Ă... Bună...

Hm... Nu mă așteptam să scoată vreun cuvânt. Are vocea groasă și puțin răgușită, iar privirea lui mă analizează din cap până în picioare. E mult mai înalt decât mine, are părul negru și poartă un costum de aceeași culoare.

La un moment dat ochii îi rămân ațintiți asupra alor mei, dar după câteva secunde îmi las capul în jos. Mă asigur că telefonul meu este încă întreg și încerc totodată să evit privirea străinului.

— Ă... Da, bună. răspund într-un final, fără prea mare tragere de inimă.

Nu pot să nu fiu reticentă în privința lui. E un necunoscut, iar senzația de gol în stomac pe care mi-o dau acei ochi scânteietori nu-mi place deloc.

— Șiii... Ce face o fată ca tine aici, singură, noaptea... îmbrăcată în rochia asta superbă...?

Brusc nu mai dau doi bani pe senzația de gol în stomac și îmi ridic privirea.

— Hă?

— A, dar ce nepoliticos sunt! Dă-mi voie să mă prezint. spune el și îmi ia mâna într-a sa. Eu sunt Diego.

Se apleacă și îmi sărută mâna, lăsându-mă fără cuvinte. Nu sunt sigură dacă ar trebui să-l plesnesc sau să mă simt flatată, dar când îl văd cum mă privește pe sub gene și îmi zâmbește strâmb îmi dau seama că prima variantă e cu siguranță cea corectă. Gestul lui de fațadă este doar atât, un gest de fațadă și îmi vine să-mi dau mie palma aia pentru că nu mi-am dat seama de la bun început din ce aluat e făcut.

Îmi iau mâna dintr-a lui, iar el se îndreaptă de spate și continuă să mă privească de sus. Mi-am dat seama ce încearcă să facă și nu-i va merge.

DIEGO

Fata din fața mea este destul de scundă, ceea ce nu prea e genul meu, dar e drăguță și arată bine în rochia asta, deci pot trece înălțimea cu vederea. În plus, ochii ei au o culoare tare interesantă. Sunt albaștri, dar e un albastru închis, întunecat. Nu știu cu ce să spun că seamănă. În niciun caz cu cerul. Poate... cu adâncul oceanului. Oricum, contrastul dintre parul negru, pielea albă și ochii albaștri... Ce pot să spun, îmi place ce văd.

Aștept să se prezinte și ea, dar se pare că am lăsat-o fără cuvinte. Nu mă miră. Fetele sunt topite după genul ăsta de porcării politicoase. Și costumul ăsta ridicol de elegant a picat la fix.

— Ăăă... Uite, Demarco...

Zâmbetul îmi e înlocuit de o încruntătură ușoară.

— E Diego. o corectez eu.

— Cum o fi. gesticulează ea.

Sprâncenele mi se ridică involuntar. Ce?

— Nu-s interesată, OK? Dar, dacă ții neapărat, sunt sigură că înăuntru e plin de fete toante care or să pice late în fața farmecelor tale ieftine.

Nu-mi pot ascunde surprinderea. Ce e în neregulă cu fata asta?

— Acum dacă nu te superi, eu o să plec.

Se întoarce și pleacă, lăsându-mă cu ochii în soare. Nici măcar nu mi-a spus cum o cheamă. Cine se crede?

— Hei! strig după ea.