DECONGELARE

CAP. IV - ACCIDENTUL LOR

               A trecut timpul. Au trecut anii. Totul se schimba de la o zi la cealaltă şi totuşi rămânea la fel. Vedeam mai multă bogăţie în jur, însă inima seca. Începusem să merg la aeroport şi începuse să îmi placă. Era chiar genială munca lor... a unora. Unii din păcate erau cu gândul numai la afaceri murdare, pătate cu lacrimile unora care s-au străduit o viaţă întreagă să reuşească. Am început să văd proiectele. Erau unele foarte interesante. Nu mai are rost să vă vorbesc de ce vedeam şi mai ales în termeni specifici; oricum îmi pare că i-am uitat pe toţi. Acum îmi dau seama că nu a folosit la nimic atât studiu, atâtea antrenamente. Nu am strălucit aici, ci voi străluci pe cer. 

               Am descoperit ceva ce atunci îmi părea fantastic şi oarecum excentric. Părea o avere, o comoară. Când însă eram pe punctul de a descifra acel plan, mâna grea şi puternic de osoasă a tatălui meu lovi cu duritate şi asprime masa, care parcă speriată şi ea, a rămas clătinându-se câteva minute în şir. Am făcut ochii mari. Îmi amintesc aşa de bine.  Mi-a spus să plec şi să nu mă mai amestec unde ştiu prea bine că nu am voie, pe un ton mai domol de această dată. Atunci eram sigură că nu mă voi mai întoarce în locul cu pricina, însă câteva zile mai târziu mă găseam în acelaşi loc, cu o frică permanentă care îmi strângea creierul şi parcă nu îl lăsa să memoreze şi să dezlege misterul cu o rapiditate care bănuiam că îmi va salva viaţă. Am înţeles ce puneau la cale. Era absolut superb, însă foarte costisitor şi nesigur. Era primul avion al tatălui meu, construit exclusiv după planurile sale.  Era un eşec la prima vedere a unui cunoscător. Era mult prea greu şi ştiam din prima clipă că nu va rezista. Eram sigură de greşelile făcute, însă nu putem repara nimic. Nu puteam modifica nici pe foaie şi cu atât mai puţin nu îi puteam spune în faţă toate erorile făcute. Nu rămânea decât să îi ard planurile. Era singura soluţie spre a salva câteva probabile vieţi dragi mie. L-am ars şi cu puţin noroc nu am fost prinsă. 

                Au trecut câteva săptămâni în care supărarea excesivă şi furia se vedeau mai accentuat ca niciodată. Eu ştiam de ce încă din prima clipă. Munca lui semnată cu amprenta unui neprofesionist a fost arsă. Cine a comis o asemenea crimă? Nu exista niciun nume. Lista de suspecţi era plină de probabili duşmani. Nimeni nu a fost găsit vinovat. Nici nu bănuia că puteam fi chiar eu. Poate din această cauză am ajuns la acest pas. Ştiam prea bine că nu puteam fi acuzată. Şi cine îl cunoştea cel mai bine? Din păcate, eu nu, însă suficient încât să ştiu de cine şi ce să mă feresc. 

                Planurile mele au fost date uitării. Totul a fost şters cu un burete apos. În câteva luni, pe masa bine păzită stăteau, la fel de cuminţi şi greşite, aceleaşi schiţe. De această dată nu mai exista soluţie. Nu mai îl puteam numi un caz reparabil. A rămas la latitudinea celor care îl vor corecta. Era însă o dorinţă absurdă. Nimic contrar nu putea surveni din aceste părţi. Toţi erau foarte bine plătiţi, iar pentru acea parafă de care mai era nevoie sunt sigură că au primit spagă mai mare ca întreg salariul. Urma doar construirea. 

                 Aşa a şi fost. După un an de aşteptări în care eu m-am rugat să ia foc întreaga companie, iar tatăl meu s-a rugat să fie totul bine şi la perfecţie, a sosit momentul inaugurării. Eram cu toţii la momentul respeciv în faţa gigantului de metal. Păream o familie fericită. Atâta minciună, bună la nimic... A venit în cele din urmă şi celebrul discurs al capului familiei. E inutil să reproduc vorbele. După sutele de mulţumiri, care pentru mine nu au avut nicio valoare, după aprecieri şi după mărturisirea de dragoste ce o poartă familiei (aşa de fals), a continuat prin a dărui aparatul persoanelor faţă de care, spunea el, se simţea îndatorat. Avionul celebru a fost cedat surorii şi fratelui său.  Acum venea partea cea mai dificilă pentru mine. Priveam construcia cu aripi şi îmi dădeam seama că este un real pericol. Era superb, însă mult prea instabil. Exteriorul era alb imaculat. Numele companiei era scluptat cu foiţă de aur şi pavat pe ici şi colo cu pietre preţioase şi diamante de tot felul. Era incredibil aici jos şi cel mai probabil de o sută de ori mai spectaculos în aer. Interiorul spulbera orice urmă de sărăcie. Era o casă zburătoare. Nu erau scaune banale, ci camere, baie, bucătărie, scări, sală de jocuri. Fantastic şi acesta era lucru care mai tare mă îngrijora.