Afară plouase. Norii de furtună au dezlănțuit iadul pe pământ timp de două ore bune. Spre seară, însă, vânturile aspre, cu vuiete demonice s-au transformat în adieri ușoare. Furișându-mă printre tufișurile dese ale pădurii de fagi, stropii reci de pe frunze mă stropesc pe față, dar nu am voie să schițez nicio expresie. Luând urma lupului cenușiu, mâinile îmi rămân încordate și strâng cu putere de arc, gata să eliberez o săgeată la cea mai mică mișcare. Îl simt în apropiere, iar inima îmi îngheață. Încep să respir tot mai rar, de teamă ca nu cumva simțul său ascuțit să mă detecteze. Un zgomot mic se aude din fața mea și reușesc să îi văd sclipirea ochilor prin întuneric. Sunt la câțiva metri distanță. Îmi fixez mai bine săgeata. Lupul cenușiu tocmai vânase un animal mai mic și acum își savurează prada. Un sentiment de înduioșare mă învăluie. Probabil că parcursese kilometrii întregi, prin locurile acestea sărăcăcioase, în căutarea hranei, iar acum el avea să fie cel vânat. Nici măcar nu va mai apuca să se bucure după atâta efort. Mă retrag ușor, pășind încet în spate. Fără să îmi dau seama, calc pe o creangă uscată, iar aceasta se rupe, scoțând un mic poc. Lupul își întoarce privirea asupra mea. Rămân pe loc și încerc să nu mă mișc, dar mâna îmi rămâne țeapănă pe arc. Sunt gata să îl eliberez.
-Și, bang! Ai murit! aud o voce enervantă, învăluită apoi de urletul dureros al lupul care cade la pământ.
-Îl aveam, Kay! țip la el enervată.
-Nu, erai moartă în câteva secunde. În momentul în care ai ochii țintiți asupra lui, nu eziți pentru că nici el nu o va face.
-Chiar atunci eliberam săgeata. Lupul se afla la distanță față de mine, dar tu a trebuit să te bagi!
-Ești slabă, Lexi! Ce o să faci când o sa întâlnești un adevărat prădător? O să fie mult mai rapid, cu simțul mult mai fin, iar dacă inima îți bate mai accelerat îți poate simți frica de la distanță.
-Nu mi-a fost frică! mă enervez eu.
-Bine, cum spui tu! Haide, unchiul ciudat e pe cale să ajungă.
Kay e vizibil nemulțumit. Are dreptate. În seara aceasta am fost o dezamăgire. Așa cum spunea și tata, trebuie să fiu dură, crudă, nemiloasă dacă din întuneric o să apară ei, prădătorii de noapte. Da, acesta e scopul. Să mergem pe urmele lor, eu și fratele meu. Suntem singuri acum, orfani, iar tot ce ne-a mai rămas e un destin de îndeplinit, acela de a fi vânător. E o datorie de familie, dar nu doar atât. Întreaga omenire e amenințată de acest pericol întunecat și ascuns. Tata tocmai descoperise o haită de prădători de noapte, care făceau ravagii într-un orășel de munte și urma să plece ca sa îi vâneze. Asta nu s-a întâmplat datorită tragicului accident auto. Acum noi am rămas cu această datorie. Ei bine, asta va trebui să mai aștepte. Acum urmează să ne mutăm la unchiul Ben, undeva la vreo 300 de kilometrii distanță de munții în care plănuiam să mergem pe urmele fiarelor. Cine este acesta? E fratele tatălui nostru, atâta știm. Cum arată? Habar nu avem, nici măcar nu l-am văzut în vreo poză. Asta e destul de ciudat, având în vedere că el este singura noastră rudă în viață, singurul om la care puteam apela să ne ia în custodie. Nu e ca și cum el s-ar fi oferit. Am depus eforturi monumentale să îi aflu numărul de telefon și emailul, după care l-am terorizat cu mesaje și telefoane, iar până la urmă a cedat. Bine, am și plâns o grămadă că nu vreau la orfelinat.
Ajungând acasă, un bărbat înalt, bărbos, cu plete ne aștepta în prag.
-Ți-am spus că e un ciudat! îmi șoptește Kay.
-Ai fi preferat orfelinatul? îi dau eu un cot în spate.
Ajungem față în față. Bărbatul ne privește insistent.
CITEȘTI
Pradatori de noapte
Lobisomem''Unele umbre sunt atât de întunecate încât, punând lumină asupra lor, se întunecă și mai mult.'' Viața lui Lexi și a fratelui său se va schimba radical atunci când, ramânând orfani, ajung să locuiască cu un unchi despre care nu știau mai nimic. N...
