DECONGELARE

CAP. VII - ALTFEL

                Când disperarea te învăluie în mantia ei groasă, impenetrabilă, ai senzaţia că lumea se întoarce pe dos, totul este împotriva ta, iar existenţa nu mai are sens. Aşa cauţi ceva ce te poate face să te simţi viu, indestructibil. Evident că nu porneşti în căutări de unul singur, iei şi amicii cu tine. Eu, Marriam şi Eric am început căutarea ineditului. Inredibilul poate fi fatal în cele mai multe dintre cazuri aşa că nu te încrede niciodată. După nu foarte multe căutari pe Internet, combinat cu reviste si alte documentaţii am ajuns să adoptăm un stil. Nu ştiu foarte bine cum să-l numesc. Eram goth? Ceva în genul ăsta. Habar nu am.

            În scut timp m-am transformat radical din Barbie cu plete de aur, foarte mult roz, unghii decorate cu paiete, bluze colorate şi foarte mult puf, într-un înveliş negru, blindată cu cercei şi lanţuri, capse şi ţinte pe tot corpul. Aşadar de nerecunoscut. Caracterul: praf. Inima nici nu mai exista, iar capul era pierdut de mult într-o bulă temporară. Totul s-a întors la 180 de grade şi aparent fără remediu.

            Când s-au întors părinţii mei din călătoria ce mi-a dat răgaz pentru transformare au fost şocaţi. Au ţipat la mine şi la verii mei vreo două luni să ne schimbăm, iar când au văzut că totul e în zadar au zis că nu e poate atât de rău şi ne-au uitat din nou aşa cum fac ei întotdeauna. Nici nu ştiau că indiferenţa lor poate aduce pe aripile unui cal de fier al infernului cu inimă de tablă nenorociri şi durere, răni care nu se mai vor vindeca, foarte adânci pe care nici timpul nu le va mai spăla. Nu şi-au dat seama că e o greşeală mult prea profundă a lor, iar vântul nu o să mai aducă pe umeri niciodată praf cosmic, şi pudră de vise.

            Am ajuns la autodistrugerea unui chip angelic şi inima pură şi nevinovată. Le-am fardat pe ambele cu multă culoare neagră. Lacrimile se scurgeau din ochii verzi ca smaraldul şi lăsau dâre negricioase, pe obrazul încă rămas catifelat. Se înnodau în bărbie, ca o acumulare de ape poluate. Le ştergeam împrăştiind peste tot un nor cenuşiu. Mai târziu mi-am dat seama că arătam ca un clovn trist.

            Aşa mi-am petrecut jumătate de an. Perfecţionând o epavă. După ce am terminat schimbările am început să îmi iau rolul în serios. Aveam mai multă libertate de la o vreme. Nu ştiu dacă îmi era oferită ori o impuneam eu. Poate trebuia să fac asta cum mult timp în urmă sau deloc.

            Zilele erau un adevărat chin, iar nopţile erau o gură de aer proaspăt. Uram soarele şi simţeam cum îmi arde toată pielea. Se descompunea precum visele ce îmi erau profund măcinate de scurgerea timpului.       

            Ieşeam doar seara, târziu. Cu cât era mai târziu cu atât mai bine. Mă deghizam şi pe tocuri înalte porneam spre un tărâm nou, unde nu ştiu cum mă simţeam. Nu era bine, nici liniştitor, nici amuzant, poate doar mai liber.

             Am ajuns să consum foarte mult alcool. Zbieram noaptea pe podurile părăsite, ori închise în urma vreunui accident rutier. Aveam prieteni dubioşi de toate naţiile, religiile, cu care mă păcăleam că duc o viaţă mai bună. Aiureli. Găseam tot felul de senzaţii extreme de încercat. Mă ispiteau să fac ce nu  mi-a trecut niciodată prin minte că aş fi capabilă să fac. Aşa era traiul meu zilnic de la o vreme. Multe prostii de care nu îmi mai amintesc complet.

            Ţin minte o seara de august... Am plecat pe la ora douăsprezece din casă; sau măcar asta am încercat să fac, căci m-a prins bunicul, care era singurul interesat de starea mea actuală. A spus că mă dezmoşteneşte sau ceva în genul ăsta. Oricum m-am întors în cameră legată de mâna lui îmbătrânită şi am fost obligată să rămân acolo trei ceasuri... atât timp cât am fost intens supravegheată. Imediat ce bunicul a adormit pe un fotoliu imens din camera mea, am deschis geamul care îmi permitea să cobor pe o scară, iar apoi în curtea din  spate. Era suficient de mare încât să pot încăpea. Aşa m-am strecurat. Mai întai cu piciorul drept, apoi într-o clipă de neatenţie am lovit cu brăţările pline cu ţinte si capete de mort cerceveaua geamului. A scos un sunet destul de puternic încât bunicul s-a speriat ca lovit de un coşmar, dar din fericire pentru mine zgomotul nu a fost atât de asurzitor ca bunicul să se trezească. Am ieşit în cele din urmă pe de-a-ntregul afară cu mult mai multă precizie, fără să dau de bănuit.