Blestemul lupilor

Capitolul 1

Nu puteam sa aud țipetele. Întunericul mă învăluia.
O greutate uriașă mă apasă pe piept, făcându-mă sa lupt pentru fiecare gură de aer și zăceam, înecându-mă in propriul sânge.
M-am ridicat gâfâind în capul oaselor , clipind des , încercând să-mi obijnuesc ochii cu întunericul.
Țipetele se opriseră. Încăperea se scufunda in tăcere am înghițit de doua ori in sec, încercând să-mi umezesc gâtul uscat și dureros. Îmi lua un moment să-mi dau seama ca țipetele pe care le auziserăm fuseseră ale mele, fiecare strigat strângându-mi gâtul ca intr-o ca într-un clește ca până când usturimea devenise de nesuportat. Mi-am pus mâinile pe piept și mi-am atins tricoul cu degetele. Materialul era neted, nu era sfâșiat și nici găurit de săgețile arbaletei. Nu vedeam prea bine în acea lumină difuză, dar îmi puteam dai seama că tricoul de pe mine nu era al meu sau, mai degrabă , nu era cel pe care îl împrumutase de la Shay - tricoul pe care îl purtasem în noaptea în care totul se schimbase pentru mine.
Prin minte mi se perinda o serie de imagini încețoșate. Un covor de zăpada. O pădure întunecată. Bătăile tobelor. Urletele lupilor care mă chemau la uniune.
Uniunea. Sângele îmi îngheța in vene. Fugisem din calea propriului meu destin.
Fugisem de Ren. Gândul la conducătorul haitei Năpasta mă făcea să-mi simt inima cât un purice , dar , când mi-am acoperit fața cu palmele , un alt chip îmi veni in minte. Un băiat îngenuncheat, legat la ochi, de mâini și de picioare, singur în pădure. Shay.
Îi auzeam vocea, simțeam cum mă mângâia pe obraji in timp ce mă zbăteam între conștient și
inconștient. Ce se întâmplase?

Mă lăsase atât de mult timp singură , in întuneric ...... încă eram singură, dar unde mă aflam..?
Ochii mei începuseră să se obijnuiască cu lumina slaba din încăpere. Cerul înnorat filtra razele soarelui care răzbăteau pe vitraliile de pe peretele alăturat, dând o nuanță ușor rozalie umbrelor din încăpere. M-am uitat din jur împrejur, căutând o cale de scăpare, iar privirea mi s-a oprit asupra unei uși înalte de stejar, aflate în dreapta patului, la vreo doi sau trei metri de locul în care zaceam.
  Reușisem să-mi recapăt respirația, dar inima încă îmi bătea nebunește. M-am dat jos din pat și m-am ridicat cu atenție in picioare. N-am întâmpinat dificultăți în a-mi menține echilibrul și am simțit cum fiecare mușchi își revine la viața , încordat și pregătit de orice.
  Aș fi fost in stare să mă lupt bși să ucid la nevoie.
  Am auzit sunetul de pași.....