Criptic *ON HOLD*

13. O neînțelegere oarecum minunată

― Aprinde lumina!

― Cum ar trebui să fac asta?! Crezi că am puteri supranaturale?!

― Fă ceva!

― Nu știu ce să fac!

― Gândește!

― Așteaptă până vine singură, ce dracu'!

Oftez îndurerată, masându-mi spatele și ridicându-mă de pe podea respirând sacadat. E de rău. E de rău.

Îmi e frică de întuneric.

În special când sunt singură cu un tip pe care abia îl cunosc și, pe deasupra, mai e și beat.

Oare mă îngrijorez degeaba?

Cui îi pasă?! Panica din momentul ăsta e prea mare ca să mai gândesc lucid!

Aud un bipăit ciudat și îmi scot telefonul din buzunar. Baterie aproape zero. Nu pot aprinde lanterna de pe telefon și una prin apartament nu îmi amintesc să-mi fi adus.

― Dă-mi telefonul tău, spun eu autoritară, deși nu știu exact unde să mă uit.

Până și felinarele de pe stradă sunt stinse, nu este niciun pic de lumină. Mă simt de parcă sunt într-un film de groază și, ca doi „porumbei" ce suntem, ne așteptăm înfricoșați sfârșitul și eventual apelul telefonic care o să ne avertizeze.

Doar că Young nu este absolut deloc alarmat. Ba chiar se comportă de parcă acest lucru i s-a întâmplat de atât de multe ori încât e la ordinea zilei.

― Nu am telefonul la mine.

Îmi casc ochii la întuneric, căci tot nu știu dacă sunt în fața lui sau nu.

― Cine umblă fără telefon, ce naiba?! țip eu și mai speriată, realizând că nu avem, într-adevăr, nicio sursă de lumină până dracu' știe când.

― Calmează-te! O să vină în curând. Nu durează mult, de obicei. Doar stai liniștită și nu mai urla că mă doare capul.

Îi aud oftatul exasperat și mă enervez instantaneu.

Cine e el să-mi zică să tac din gură?!

― Unde ești!? Vino aici! Vreau să te împing acum și să cazi și tu cum am căzut eu din cauza nenorocitei ăleia de sare!

Brusc, două mâini puternice mă apucă de talie și mă simt de parcă plutesc. La propriu.

Sunt ridicată în aer și, într-o fracțiune de secundă, sunt așezată pe un material dur, cred eu masa din bucătărie, căci blatul ar fi mai rece decât lemnul mesei.

Mâinile dispar, dinainte ca eu să pot comenta, iar o voce sarcastică și ușor obosită șoptește:

― Aici sunt. Stai frumos pe masă, dacă tot ai fobie de scaune.

Îmi dau ochii peste cap, lucru ce mă enervează și mai mult având în vedere că el oricum nu are cum să vadă și poate îmi interpretează greșit tăcerea.

― Ți-am zis să nu mai pui mână pe mine!

― Așa ziceți toate la început.

Scot un sunet ușor uimit și indignat.

― Nu te credeam un gigolo.

― Nici eu nu te credeam atât de vorbăreață. Taci din gură.

― Dacă nu îți place, ieși afară!

― ... este o idee foarte bună.

Aud cum scaunul scârțâie și simt mișcare prin bucătărie.