Ai părăsi Țara Minunilor?

          Ai părăsi Țara Minunilor?
          — Alice!
          Îmi întorc capul fără să zâmbesc. Știu cine mă strigă și, spre deosebire de alte timpuri mai bune, nu mă bucur atât de tare la auzul vocii lui.
          — Bună, Clay! îl salut, strângând mai bine cărțile la piept. Ai venit.
          El se încruntă.
          — Cum să nu vin? mă întreabă, apropiindu-se cu pași mici. Doar ți-am spus că vin în fiecare vară. Acum e vară, își ridică el sprâncenele, de parcă faptul că deja e o căldură infernală nu e evident.
          Reușesc să-i arăt un mic zâmbet, deși îmi dau seama că nu trebuia. O ia ca pe o chemare, apropiindu-se mai tare de mine și dând să mă sărute.
          — Nu, Clay, îl opresc cu o mână ridicată. Nu cred că... Nu e bine.
          Se încruntă din nou.
          — De ce? Ce s-a întâmplat?
          Îmi mușc buza pe dinăuntru, neștiind ce să-i spun. Nu mă așteptam să vină atât de repede. Anul trecut venise pe la sfârșitul verii.
          — Eu... nu cred... Eu nu cred că mai are rost ceea ce e între noi.
          Se încruntă pentru a treia oară în acea zi, semn că nu mă înțelege. Semn că noi nu ne mai înțelegem.
          — Cum adică, Alice? Te desparți de mine, cumva? mă întreabă uimit.
          Sinceră să fiu, nu știu de ce e uimit. Faptul că el a plecat de trei ani în alt stat, că vine în fiecare vară să mă vadă și că vorbim doar o dată pe săptămână ar fi trebuit să-i dea de gândit. Nu am vrut să ne despărțim, pe atunci ne iubeam, dar acum multe lucruri s-au schimbat.
          — Îmi pare rău, Clay, îmi cer sincere scuze și dau să plec, dar vocea lui enervată și puțin tristă mă oprește.
          — Mie îmi pare rău, Alice! Îmi pare rău pentru tine și pentru ce pierzi! Fără mine nu ai fi făcut multe lucruri! țipă în urma mea, în timp ce aproape alerg ca să mă îndepărtez de el și de toți oamenii care își ațintesc privirea asupra noastră.
          Când ajung acasă, după ce-mi așez cărțile pe birou și mă întind în pat, îmi dau seama că are dreptate. Fără el nu aș fi intrat până acum în niciun club. Fără el nu m-as fi sărutat pentru prima dată într-un restaurant populat. Fără el nu aș fi cunoscut atâția oameni. Fără el nu aș fi uitat de timp de atâtea ori. Fără el nu aș trăit o minune, nu aș fi trăit dragostea.
          Nu știu ce m-a adus în acea stare de nervozitate, dar acel lucru m-a măcinat câteva zile, până când am ajuns la concluzia că trebuie să merg mai departe. Primul lucru ce trebuie să-l fac este să-mi arăt mie că pot fi independentă, că pot avea toate acele trăiri fără Clay.
          Și așa am ajuns într-un club total necunoscut, privind spre mica scenă care, spre deosebire de cea a clubului la care m-a dus Clay, nu are nicio animatoare semi-dezbrăcată. De fapt, chiar îmi place băiatul care stă pe un scaun, cu o chitară în mână și care, în timp ce cântă, mai aruncă priviri mulțimii. Cred că ceea ce am băut mă face să mă ridic și să mă apropii de scenă, alături de alte câteva grupuri, începând să mă mișc de parcă eram singură. N-am fost niciodată bună la dans sau orice ține de artă, dar nu cred că-i pasă cuiva de șatena semi-beată ce îi îmbrâncea pe toți din jurul ei cu mișcările ei de divă.
          Când melodia se termină, oftez, dându-mi ochii peste cap și îmi fac loc printre persoane, spre tejghea. Mai iau câteva înghițituri din pahar și mă încrunt. Nici măcar nu știu ce beau. Nici măcar nu știu dacă e paharul meu. Nu sunt atât de beată, sunt doar nepăsătoare.
          — Acela cred că era al meu.
          Tușesc, luată prin surprindere, cu paharul la gură.
          — Poftim? întreb, întorcându-mă spre scaunul de lângă mine.
          Băiatul care cânta pe scenă e acum lângă mine, holbându-se la paharul meu.
          — Am spus că e al meu, arată spre pahar.
          Fac ochii mari.
          — Oh, scuze! Scuze! Scuze! agitată, îl las jos. Chiar nu am vrut să...
          Băiatul zâmbește amuzat. Acum observ că își poartă chitara lângă el.
          — Nu face nimic, ridică din umeri și se întinde după pahar, ducându-l la gură de parcă nu acum câteva secunde o străină a băut din el.
          Și, totuși, el e surprinzător de neinteresat. După câteva secunde în care băuse tot paharul, îl lasă jos, chemând barmanul și cerându-i încă două.
          — Ăsta e un dar de-al tău sau e ceva dobândit de puțin timp? se întoarce spre mine, zâmbind.
          Ochii săi albaștri sunt ascunși printre firele de păr șatene care îi cad pe față. Tricoul prea larg îi atârnă pe corp, ca pe un umeraș. Blugii lui negri și-au pierdut culoarea ajungând la un gri mai închis. Are un aspect neglijent, dar asta nu mă face să mă îndepărtez de el. De fapt, e chiar atractivă această neglijență a lui.
          — Poftim? mă trezesc spunând, dându-mi seama că mă întrebase ceva.
          Zâmbește, închizându-și pentru câteva secunde ochii, dar păstrându-și zâmbetul pe față. Îmi dădea cumva mai mult timp să mă holbez la fața lui?
          — Te-am întrebat dacă ăsta e un dar sau e ceva dobândit de ceva timp.
          Mă încrunt, fără să îmi dau seama la ce se referă. El zâmbește din nou.
          — Băutul din paharele necunoscuților, îmi clarifică, luând paharul între degete și dându-l peste cap.
          Ridic din umeri, fără să dau prea multă atenție cuvintelor lui. Gesturile lui spuneau mai multe decât cuvintele lui puteau să spună. Ceva ce Clay niciodată nu făcuse. Dacă stau să mă gândesc, băiatul din fața mea e opusul a tot ce era Clay. Mă înjur în minte, știind că nu ar trebui să mă mai gândesc la Clay, apoi apuc paharul din fața mea și îl dau pe gât. Strâng din ochi și înghit cu greu.
          — Hmm, făcu el. Despărțire grea.
          Îmi fixez privirea în ochii lui albaștri și îl privesc sceptică.
          — De unde știi? mă interesez.
          Ridică din umeri.
          — Vin aici în fiecare vineri de doi ani. Cam știu cum merge treaba cu oamenii. Vezi tipul ăla de acolo? mă întreabă, apoi face un semn cu capul spre cea mai îndepărtată masă, la care era așezat un tip beat, de vreo șaizeci de ani. L-a părăsit soția acum două luni și de atunci tot aici e. Ziua bea, iar noaptea merge în cel mai apropiat parc, unde doarme pe bănci. Sau pe ea? îmi face din nou un semn cu capul spre fata de după tejghea. Are douăzeci de ani dar a născut șase copii, toți cu bărbați diferiți. Dar azi am cunoscut o tipă a cărei poveste nu o știu și de abia așteptam să cobor de pe scenă pentru a o cunoaște în totalitate.
          Zâmbesc, poate pentru prima dată în acea seară. Știu că vorbește despre mine.
          — De ce vrei să îi știi povestea? îl întreb, lăsându-mi cotul pe masă și sprijinindu-mi fața în palmă.
          — Pentru că o fată ca ea nu ar veni la ora asta târzie într-un club necunoscut doar pentru a bea două pahare și pentru a dansa pe muzica unui băiat necunoscut degeaba. Vrea să facă ceva ce n-a mai făcut. Vrea să-și calce limitele. De fapt, ca să mi le calc și eu, am să adaug chiar și motto-ul pe care îl are. „Depășește-ți limitele. De asta le ai."
          Izbucnesc în hohote de râs, fără să mă mai stăpânesc. Nici nu cred că vreau să o fac. Acum el e cel care mă privește încruntat.
          — Ce? mă întreabă. Nu e așa?
          Dau din cap negativ, continuând să râd.
          — Cum așa? mă întreabă din nou, neputând să accepte faptul că a greșit.
          Mă opresc din râs, continuând să zâmbesc.
          — Atunci e altceva.
          Credeam că se va da bătut, dar el continuă să îmi privească fața de parcă ar scrie ceva pe fruntea mea.
          — Iubitul tău, Clay, a plecat din oraș, sperând că atunci când se va întoarce în fiecare vară, veți avea aceeași relație. Dar n-a fost așa și el n-a observat asta. Tu ai făcut primul pas, dar el tot nu și-a dat seama că nu mergea. Așa că acum încerci lucrurile pe care el ți le-a arătat pentru a-ți arăta că ești independentă.
          Zâmbetul îmi dispare complet, luând o față serioasă.
          — De unde... De unde ai aflat tot?
          El zâmbește ștrengărește, ridicând din umeri.
          — Îți spun numai dacă ieși mâine cu mine, spune și se ridică de pe scaun, ridicându-și chitara.
          — Poftim? întreb eu.
          Îmi zâmbește ultima oară, îmi întinde o hârtie cu un număr și iese din local.

          — Deci, vrei să știi cum am aflat? mă întreabă el, lăsându-și haina lângă el și așezându-se mai bine în scaun.
          Ridic din umeri nepăsătoare. Mă interesează, dar am aflat deja.
          — Nu.
          Pare uimit de răspunsul meu.
          — Am aflat deja. Din mesaj.
          Seara trecută, tocmai când vorbeam cu el, Clay mi-a trimis un mesaj pe telefon, pe care l-am lăsat la vedere pe masă. Cu siguranță, el a tras toate concluziile din acel mesaj. Nimeni nu poate nega dexteritatea sa.
          Îi ia câteva secunde să spună ceva.
          — Atunci de ce ai mai venit? mă întreabă, zâmbind curios.
          Îi zâmbesc și eu.
          — Cred că sunt doar independentă, îi aduc aminte de cuvintele lui de seara trecută.
          — Și, spune-mi tu, ce vrei să faci ca persoană independentă? mă întreabă, fixându-și privirea electrizantă într-a mea.
          Îl privesc lung timp de câteva secunde, găsind mici sclipiri în ochii lui. Niște sclipiri pe care niciodată nu le-am găsit la Clay.
          — Prima dată? Să-ți spun numele meu și să-l aflu pe al tău.
          Zâmbește din nou cu ochii închiși.
          — Sunt Andre.
          — Alice.
          Se încruntă, dar foarte puțin, într-un mod care mă obligă să îi privesc fața în continuare.
          — Cea din Țara Minunilor?
          Chicotesc la aluzia lui și intru în joc, dând afirmativ din cap.
          — Păi, Alice, vrei să fii independentă? mă întreabă, în timp ce se apropie de mine, peste masă.
          Dau din nou din cap, în timp ce îi privesc buzele fine apropiindu-se de mine. Se oprește, având fața la doar un centimetru de a mea.
          — Atunci, Alice, ai părăsi Țara Minunilor pentru independență? mă întreabă, dar nu mai apuc să dau din cap, căci îi simt buzele peste ale mele. 

Sfârșit.