Iubind în tăcere

Capitolul 56

iunie 2009

Nu înțeleg ce e atât de greşit la mine. Unchiul continuă să mă învinuiască pentru plecarea părinților mei. Dar eu nu am vrut să fie aşa... nu voiam să trăiască printre îngeri. Nu am înțeles ceva... ei obişnuiau să mă numească îngeraşul lor... de ce nu m-au luat cu ei când au plecat? Îi vreau înapoi.

Strângea jurnalul prăfuit în mâni. Uitase complet de el, ştia că-luase la ea înainte să se mute de acasă, dar nu mai ştiuse unde îl lăsase. Când se apucase de bagaje, întâlnise caietul vechi şi ceva din interiorul său se înfiorase. Întâmplarea făcuse să-l deschidă fix la acea pagină. Niciodată nu va uita zilele acelea de coşmar în care auzea acelaşi zgomot asurzitor, alături de multe lacrimi şi sânge. Timpul reuşise doar s-o obişnuiască cu acele momente, nicidecum să uite. Nu era mereu cu gândul acolo, dar ceva în interior îi amintea că mereu va duce lipsă de ceva; mai exact de mângâierea şi îndrumarea părintească. Niciodată nu privea cu gelozie familiile fericite, nu urâse că existau copii mai norocoşi decât ea. Dimpotrivă, mereu îşi dorea ca şi familia pe care o va întemeia să fie la fel de fericită.

Mintea ei realizase nişte proiecții imaginare în urma cărora simțea că i se taie respirația. Imaginea ei la brațul ei şi cu un mic băiețel şi o fetiță îi bucurau sufletul. Apoi amărăciunea o lovea, realizând că tot ce era frumos rămânea de domeniul visurilor. Lumea avea şi dreptatea ei, cine ar suporta o fată tăcută? Meditase foarte mult asupra unei mici încercări de a retuşa acel ,,defect". Şi chiar îşi dorea să fie liberă din toate punctele de vedere. Odată ce avea să aibă parte de o schimbare, voia ca ea să fie una din toate punctele de vedere. Iar dacă ar vorbi, asta ar fi una din cele mai mari schimbări din viața ei. Decizia în sine era foarte grea, dacă atingea schimbarea întru-totul şi ar vorbi, nu va mai exista vreo cale de întoarcere spre ce a fost. Pentru că după ce toate acele lanțuri grele o să-i uşureze existența, nu o să le poată repune la loc prea repede. Atunci ar fi fost momentul perfect în care ea să scape de toată povara şi amărăciunea. Ar fi spus tot ce nu-i dăduse pace în atâția ani.

Şi când alesese să tacă nu fusese uşor. Acasă nu erau probleme pentru că unchiul ei avea obiceiul de a dărâma totul din ea şi a reduce-o la tăcere. Însă, când venea vorba de colegi şi puținii prieteni care-şi aminteau de ea din când în când de ea, situația se complica.

Între problemele de acum, nu mai e loc de cuvinte. Simt doar vinovăție, ce rost mai au cuvintele?

Era o altă bucată din jurnalul ei. O scrisese undeva la cincisprezece ani, când devenise o mută în fața tuturor. Alesese acea viață plină de răuățile celorlalți. Alesese să-şi pedepsească vinovăția cu muțenie. Trebuia într-un fel sau altul, şi ea să primească o doză din acea durere. Unchiul său încerca s-o i-o dea în cantitate cât mai mare, curmându-i visurile şi viitorul. Pe el nu-l enerva tăcerea ei, ba chiar se simțea scăpat de o problemă, ci tot ce-l enerva era ambiția ei. Vedea în ea o parte din fratele său mort. Înainte de tatăl ei, când auzeai numele de Forks gândul te ducea la cofetăreasa văduvă de la Chocolada Bakery & Cafe. O doamnă modestă, al cărui soț - constructor - murise după ce căzuse de pe o schelă de la o distanță de trei metri. Astfel, bunica lui Blaineley rămăsese văduvă la doar douăzeci şi şapte de ani cu un băiat de trei ani şi altul în pântece. Urmase o adevărată luptă, iar adevăratele greutăți începuseră după ce tatăl ei se născuse. Dar, Emily - Emma, cum obişnuiau cunoscuții să-i spună - , nu se dăduse bătută şi îi crescuse frumos pe cei doi băieți, învățându-i ce înseamnă să ai responsabilități şi grijă față de toate. Cei doi fuseseră ambițioşi şi atinseseră succesul, dar când asta se întâmplase, mama lor fusese răpusă de cancer. Pe mama lui Blaineley apucase s-o vadă de câteva ori până să moară. Când evenimentul tragic se întâmplase, ea se stinsese împăcată cu gândul că băieții vor duce vieți decente.