Cand am cunoscut-o, nu mi-am dat seama de ce ar fi putut urma. M-am gandit ca totul poate fi roz, ca visele mele ii vor avea scris numele. Fusese o greseala. Fata cu inima-de-piatra nu era de neclintit.
Singurul lucru la care am putut ajunge a fost sa o descopar, sa imi dau seama ca ea era ca o regina cu nume slavon, ce se ascundea dupa impresia rece ce o lasa. Cei ce o vedeau credeau ca n-o sa aiba vreo sansa sa se apropie de ea, sa obtina prea multe. Totusi am spart stereotipul asta miniatural. Adevarata ei infatisare ce statea neclintita dupa parul bond, chipul cu cearcane de la plans si cu ochii caprui, parca imi dadea impresia ca ma asteapta, ca tot ce era putred acolo isi poate reveni, ca negrul ce o manca in fiecare zi putea deveni alb.
Cand am patruns prima data sub cusca fizicului, mi-a fost frica sa ii spun ce descoperisem. M-am simtit ca si cum as fi fost intr-o jungla, doi lei mai mari decat Statuia Libertatii fugeau dupa mine, iar eu am ales sa ma opresc din fuga, sa ma intorc si sa incerc sa ii linistesc. Asta am si facut cu dansa, cu tot ce incepeam sa cunosc cu fiecare zi mai mult. Frica de sine pe care o avea ajungea la un nivel ce nu il mai intalnisem pana atunci. In subconstientul sau, ea se vedea cea mai urata fiinta si credea ca toti cei din jurul ei ii vor raul, ca nimeni nu o poate ajuta. Cred ca inima ei e ca un drum. Inima ei, scopul baietilor ce o cunosc, depaseste cu mult dorintele masculilor efemeri din jurul ei ce o vad doar ca pe o bucata de carne. Problema ei este ca drumul e inaccesibil. Drumul e blocat de o gramada mare de noroi ce nu se misca, ce nu se va curata prea usor. Noroiul asta arata bine, cand il vezi de la departare ai spune chiar ca e o parte frumoasa a drumului, insa cu cat te apropii ajungi sa iti schimbi parerea. Tot ceea ce vazusesi pana atunci era doar o iluzie, caci descopereai ca noroiul acela are mai inainte nisipuri miscatoare, satule de baietii usor de speriat si pline cu amintirile celor ce au fost incercarile depasirii acelui maldar de noroi.
Am mers destul de mult pe drumul asta, si sincer sa fiu ajunsesem sa imi placa. Nu voiam sa renunt la el, iar orice gand ce imi dadea impresia asta imi era dusman. Eram blestemat ca in mintea mea sa fie un conflict continuu intre renuntare si continuare. De fiecare data ratiunea invingea, iar instinctul de moment ce ma facea sa pasesc inapoi era lasat la randul sau in urma. Nisipurile miscatoare nu au fost o piedica prea grea. Capetele celor ce incercasera sa ajunga mai departe, dar se inecasera in tot ceea ce le era frica, in nelinistea zilei ce avea sa urmeze. Ei renuntasera, asa ca au ramas acolo, neclintiti de vreme si de ceilalti ce aveau sa vina. Eu am mers usor, speriat de demonii ce se ascundeau in mintea fetei si de esecurile celor din prologul meu.
Am ajuns la inceputul maldarului de noroi. Nu mai era acelasi pe care il vazusem inainte. Era unul hidos, negru, ce parca mirosea de gelozie. Pentru mine incepea ceea ce era mai greu, abia acum urcam ce era mai abrupt. Pana atunci mergeam pe un drum drept cu un urcus lent, dar placut. Mi-am luat inima in dinti si lasasem frica pe crestetul ultimului speriat inghitit de nisipuri. Ma gandisem la esecul de a nu putea urca noroiul, asa ca imi puteam lua frica oricand inapoi si sa ma intorc. Deja ajunsesem in locul in care nimeni nu mai fusese prea curand. Panzele de paianjan o speriau si pe dansa, dar mai ales pe mine. Incepusem sa urc. Fara sa imi dau seama, chiar am crezut ca acel noroi abia astepta sa fie trecut, pentru ca nu imi dadea impresia ca ar fi o problema pentru cineva. Eram alimentat de comportamentul fetei si de tot ce facea cand venea vorba de mine. Pana intr-o zi. In ziua aceea am alunecat atat de tare incat ea nu mi-a mai raspuns, incat nu mi-a mai zis nimic. Cred ca a fost momentul in care a trebuit sa-mi trag sufletul si sa continui. Am stat destul, timp de cateva zile, asa ca aveam puterile puse din nou in minte, in suflet si in spate. Am recuperat repede, de parca ea si-ar fi dorit asta si inca imi dadea apa la moara mintii mele. Mai aveam putin si ajungeam in varf, Doamne ce priveliste groaznica era... Ma uitam in spate si vedeam tot acel drum lung pe care mersesem si care ma impingea de la spate. Nu voiam sa ma mai intorc. Zilele treceau, iar eu m-am vazut la un pas de varf. Deja vedeam in partea cealalta, vedeam drumul catre inima ei.
Nu pot spune ca inima ei era fericita, dar ceea ce am vazut m-a speriat. Vedeam ca nu e cea ce ar fi putut fi, ca nu e multumita, ca ceva o nelinisteste. Era un drum ce nu era roz, ce totusi era batatorit de stapanul noroiului.
Eu cu atat am ramas. Doar cu vederea de cealalta parte a muntelui de noroi, caci am cazut atat de tare incat mi-a fost cu neputinta sa ma mai ridic. Incercarile dansei de a ma pastra in cursa nu mai erau prezente, iar singurul lucru ce ma marca era faptul ca nici macar nu se obosea sa imi arunce cate o gura de apa. Daca ei nu ii placeau incercarile mele, eu nu mai puteam. Eram lipsit de puteri si inspaimantat de lumea in care aveam sa ma intorc, iar iluzia fericirii de ea mi se paruse singura varianta la care puteam ajunge. A fost un moment crucial atunci, pe munte, cand stateam cazut.
Am ales sa renunt. Drumul spre intersectia in care eu ma intalnisem cu parcursul meu a fost unul mai greu decat as fi crezut. Indiferenta ei ma face sa cred ca fiecare pas pe care l-am facut pe drumul asta nu s-a meritat. Totusi acum realizez ceva, ca sunt patat cu noroiul geloziei prietenului ei si bolnav de boala esecului.
