DECONGELARE

CAP. XI - O POVESTE ÎN FORMĂ DE INIMĂ

     Au urmat o serie de zile frumoase, clipe divine. Mă trezeam în fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze, iar când vedeam soarele strălucitor de afară eram şi mai bucuroasă, căci mă gandeam la viitor.         

            Marriam a aflat curând de relaţia mea cu Eric. A fost şocată, uimită, dar fericită pentru noi. Ştiam că mă pot încrede în ea, motiv pentru care, de comun acord, eu şi Eric, i-am povestit totul. Ştia fiecare amănunt. Detaliile îi păreau grozave: interesante şi îngrozitoare totodată. Probabil dorea să se facă detectiv particular după povestea spusă.

            Zilele treceau, scurgându-se odată cu nisipul din clepsidra ce stătea pe noptiera din camera tabloului. Iubeam camera aceea. Păstra, în particulele ei de praf, cele mai frumoase momente ale existenţei mele pământene.

            Marriam ne proteja ca pe nişte copii ai ei. Aproape că ţinea de şase când mergeam să petrecem câteva ore în camera secretă. Se uita cu ochii temători. Se vedea că îşi făcea griji mai mult decât noi. Era simpatică.

            Petreceam mult timp în încăpere. Nu era mare lucru pentru un om de exterior. Pentru noi însă, acele minute erau foarte speciale. Citeam sau râdeam împreună, îmi fredona cântece, am aflat că ştia să cânte la chitară; la chitara din perete. Altă dată stătea în genunchi şi recita poezii; gumeam evident. Sorbeam din cafea ori din suc cu multă gheaţă. Făceam întrecerii, apoi povesteam şi ne gândeam la ce o să urmeze.

            Eram fericiţi, aşa, împreună.

            --- Ştii Astrid, cu un an în urmă nici nu puteam visa la aşa ceva.

            Am ridicat vizibil o sprânceană.   

            --- Adică,...a încercat el să explice, crezând că nu am înţeles, teoretic eram rude şi oricând îmi sărea gândul la aşa ceva, mă corectam repde, mă clăteam pe faţă cu apă rece să-mi revin, căci aveam impresia că o iau razna.

            Îmi părea incredibil cum şi el a trăit ceea ce şi eu am pătimit.

            --- Ştiu la ce te referi.

 Apoi am zâmbit.

Era minunat. Am impresia că am spus ideea asta de vreo sută de ori. Defapt, cred că am menţionat totuşi de vreo patru ori... Însă nu mă pot opri. Fericirea e mult prea mare să fie cuprinsă într-o bulă de săpun, cât o stea.

Credeam că fărâme de soare îmi străpung pielea când eram cu el. Şi, deşi nu îmi plăcea vara deloc, pentru el am învăţat să o admit ca un anotimp draguţ. Îmi permitea mult;  dar tot iarna, când ne băteam cu bulgări pufoşi, era mai permisivă. Nu ne întreba nimeni de ce eram în curtea din spate, singuri, sau de ce petreceam mult timp împreună. Iar dacă ne întrebau râdeam şi gumeam în continuare, spuneam că ne distrăm şi îi amăram pe părinţi cu gesturi adolescentine.
            Câteodată ne rugam de Marriam să iasă cu noi. Dar doar atunci când apăreau oarecare urme de suspiciune. Am rugat-o să ne apere de fiecare dată când aveam nevoie.  Adevărul este că ea ne iubea mult şi făcea totul cu o dragoste aparte.

Am trăit într-o atmosteră jovială. Îmi doaream să opresc timpul în loc. Îmi doream să-l prind de mână şi rupând barierele gravitaţionale, să zburăm spre Infinit. Îmi roiau în minte milioane de idei, mai mult sau mai puţin coerente, asemenea unui stup de albine agitat de prezenţa unui urs înfometat.

                       

            De multe ori stăteam şi priveam doar. Adierile calde îmi spulberau grijile şi tema. Părul lung şi aurit tăia văzduhul în raze de lumină. Îmi sprijineam mâinile albe ca varul de iarba puţin umedă de roua dimineţii şi deranjam firişoarele plăpânde ce se înghesuiau să se înalţe spre cosmos. Petreceam mult timp, răsfoind cărţile vechi şi jurnalele unor aventurieri. Praful care se ridica agitat în lumina solară mă distra extraordinar. Acele particule microscopice dansau, iar eu le urmăream ca la un spectacol regal. Piruetele sincronizate şi aterizările perfect reuşite te împingeau a aplauda aşa, ca din senin... Minunate erau zilele acelea, şi mai ravisante erau momentele în care îmi odihneam capul pe umărul lui. Îmi lasam ochii să se afunde într-un univers paralel şi mintea să se destindă.            

            Uneori nu mă gandeam la nimic. Altă dată probabil îmi imaginam că ascult cântecul păsărelelor primăvara preluat de ecoul munţilor care se ridicau ţanţoşi în spatele unui chalet. Iar zgomotul vibrant, dar asurzitor al cascadelor; acel zgomot spart ca de nou-nascut care aluncă voios pe topoganul curgător al apei, îmi dădea o energie groaznică. Şi aş fi petrecut mult timp acolo, cu coatele rezemate de balustrada balconaşului de la primul etaj al vilei. Şi aş fi simţit suflul lui rece, în treacăt, pe lângă ureche; iar pana trandafirie agăţată de cercelul atârnat pe partea dreaptă, până la umar, s-ar fi legănat subtil în atmosfera caldă.  

               Aveam uneori impresia că sunt locuri pe Pământul ăsta de unde înfloreşte fericirea. Ştii, nu poţi compara un bloc, plind de crăpături, din care ies în colonii gândacii aceia negri de miros urât, cu oazele de genul, unde şi liniştea a adormit. Iar florile, ori câmpuri cu pete roşii  de maci, sau sălbăticia junglei, copacii înalţi, lemnul ud de ploile verii; locurile acestea care par cu adevărat un Rai, cu boboci de înţelegere, fericire, calm, şi orice stare de care sufletul se bucură, aduc pe aripile vântului, ce se zbate într-un maraton, viaţa pe care eu o doream cu orice preţ.

             Îmi reveneam repede, însă nici aici nu-mi dispălăcea. Era o grădina imensă, de unde puteai privii la tristeţea cerului la orizont. Nu erau decât un stejar bătrân, o bancă din lemn de teck, frumos lucrată la capete, cu elemente ale stilului corintic, şi două persoane aşezate pe întinsul vernil. Era o poveste.

                 Eu eram receptivă la efuziunile lirice provocate de natură. Ascultam trecutul stejarului, ce-mi istorisea întreaga lui extistenţă, prin mişcări unduitoare şi prin crestăturile adânci formate pe scoarţa groasă. Ce loc feeric! 

             El rămânea nemişcat ascultând lamentaţiile sonore ale melancoliei romantice. Spatele eram mai ţeapăn ca niciodată, cu muschii încordaţi şi privirea moartă, undeva, spre o altă dimensiune.

            Eram prinşi într-un leagăn astral, ce se legăna ritmic cu simfoniile cântate în surdină de vocile laice ale naturii. Parfumul îmbietor al vremii, ce se împletea în acorduri de vanilie, ambră şi plumeria, purta în inimă fulgi de materie, de la formarea unei noi stele. Puteam atinge absolutul într-o zi, de dimineaţa şi până când razele îmbibate-n sânge ale Soarelui la amurg ne brăzdau faţa. Groaznică era visarea pe o vreme ca asta. Nu ai fi dorit să clipeşi şi să ratezi vreun moment important al metamorfozei.

             Gândeam şi respiram cu toată forţa. Simţeam plămânii cum se bucură la un aer aşa curat. Ştiu prea bine, că tot poluat rămânea, într-un oraş aşa mare şi aglomerat, şi inutil ar fi să mint ceva ce am afirmat cu puţin timp în urmă, dar crede-mă pe cuvânt, că atunci când dragostea se înalţă elocvent şi cu multă daruire, Pământul se înclină şi încheie ziua cu o reverenţă. Nu doream să privesc în urmă, căci blocurile din spate ar fi putut da stingerea şi m-ar fi trimis la somn. Aşa îmi aţinteam privirea spre cer şi mă drogam cu ecourile veşniciei.

         Când priveam spre el totul devenea neutru. Ochii albaştri, mai albaştrii ca marea, mă hipnotizau. Găseam în luminozitatea lor fericire dozată. Ascultam nemişcată râsul lui; un elixir vital pentru mine. Îmi era ambrozia cu care mă hrăneam zilnic. Doar el îmi controla cortinele vieţii. A năvălit impetuos în existenţa mea şi nu e descoperit încă mecanismul de distrugere a zidului clădit de el; un perete de oţel, cu izolare fonică şi termică, care mă distrage de la cele lumeşti.

          Orele nu contau. Era un film ce rula constant, fără pauze publicitare. Aşa erau zilele... frumoase prin propria existenţă, dar oare când e prea mult bine nu începi să te întrebi când o să apară răul?

           Când ai în viaţă o perioadă minunată, trebuie să revi şi să gândeşti raţional, căci o nenorocire te poate izbi, atât cât să cazi. Te dărâmă fără vreo mustrare de conştiinţă. Aşa eram eu acum. Din clipele divine, brusc m-a zdruncinat un gând teribil, ca un pericol nevăzut. Iar când te afli pe marginea abruptă a prăpastiei, crede-mă că începi să te gândeşti în ce poziţie vrei să cazi, căci alunecarea este garantată.