Loviturile se vindecă
Experiența rămâne...
Memoria alunecă
Către instinctele străbune
Trezite iar
Dar în zadar...
Lumea se schimbă pe zi ce trece
Mintea umană devine tot mai rece.
Unde e bucuria de a trăi ?
S-a spulberat ca un val al mării
De stâncile aspre...
S-au dus clipele măiastre
În care simți că trăiești ;
Când primăvara parcă întinereşti
Odată cu codrul nemuritor...
Dar gândul e rătăcitor,
Tot mai dispus la disperare
Dar fără încredințare .
Atârnăm de-un fir de ață
Un firișor numit speranță
Doar atât ne-a mai rămas
Un fir aproape ars
De un foc puternic,
De un foc nemernic
Ce a ucis voința
Și odată cu ea, și credința.
