Țipătul şoaptelor

Sâmbătă, 27.02.2017

Liniştea dimineții de iarnă aşterne în jurul meu o plapumă a tăcerii. Mă învăluie mişeleşte şi-mi răpeşte rațiunea, alungându-mi simțurile din realitatea în care doar vorbele lui se aud. ,,Mi-ai luat visele şi-n locul lor te-ai aşezat tu. Erai visul ce l-am aşteptat întreaga viață, dar, când am privit cu adevărat spre tine, am realizat că trăiesc un coșmar. Tu mi-ai distrus dorințele ce-mi luminau existența şi ai înlocuit totul cu o groază întunecată. Sufletul tău e îmbrăcat într-o frumusețe înșelătoare, o falsă inocență menită să manipuleze. Încă de la naştere ai primit această îndeletnicire ce-o pot numi blestemul care planează asupra celor din preajma ta. Distrugi, doar c-o privire, inocența din jur. Când toți îşi vor deschide ochii, vor fi damnați. Vei distruge, cu înecăciosul suflet, inocența surorii tale şi împlinirea părinților tăi. Maria, care te vede un exemplu va primi un viitor ucigător şi numai tu vei avea titlul de vinovată. Când totul se va adeveri, când chipul pe care îl am filmat va ieşi la suprafață, te vei face răspunzătoare de nimicirea blândeții. Nu eşti sigura care-şi poartă o astfel de cruce. Poți cruța măcar suferința celorlalți, dacă mie mi-ai oferit-o cu dragă inimă. Celelalte au găsit varianta corectă pentru toată lumea. Tu o cunoşti, iubito?"

Cuvintele aleargă ca-ntr-un vortex nimicitor prin minte şi închid pleoapele, iar sufletul, nenorocitul, mi se strânge dureros în trupul bubos. Trage de mine să nu fac pasul corect. Lacrimile curg, ale naibii! De ce mă torturează? De ce nu îmi dau pace? Privesc cutia de Xanax pe care am furat-o ieri de la bunicul şi-mi mut atenția la laptop. Încă nu a intrat pe Facebook. Trebuie să mă vadă. Trebuie să îi demonstrez că plătesc pentru greşelile mele, că fac tot ce e necesar să îl las împăcat. Merit! Îmi doresc din adâncul meu să mor. Chiar dacă mulți poate țin la mine, eu nu mă mai iubesc. Nu ştiu cu ce-am greşit, nu văd cum aş putea schimba situația în alt mod, decât astfel. Deschid cutia cu pilule şi pun două în palmă. Cine sunt eu? Nimeni, doar o mizerie purtată de vânt ce nu aduce decât inconfort. Sunt ca praful în ochi de care te fereşti şi de care vrei să scapi. Nimeni nu mă înțelege şi nu-mi vede durerea. Oricât aş vrea, nu pot înlocui ce sunt din naştere, ce-mi curge prin vene. Nu am realizat nimic de-a lungul timpului, nu mi-am lăsat amprenta decât în sufletul lui. Şi ce amprentă! Cât chin...

Ciocănitul în uşă mă face să tresar şi ascund repede pastilele, grăbindu-mă să-mi şterg lacrimile manipulatoare. Maria intră zâmbitoare în dormitorul meu, dar se schimbă la față când îmi găseşte mutra acră şi dezgustătoare. Ține câteva coli în mâinile inocente şi fragile, apropiindu-se de mine şovăitor.

― Cristina, surioară, eşti bine? De ce plângi?

Ochii i se întristează şi-mi mângâie obrajii umezi. Nu merit atingerea ei, sunt ca o infecție care se întinde pretutindeni, astfel l-am atins şi pe el. O stric cu murdăria din sufletul meu. Mă retrag din mâinile sale şi mă ridic de pe scaun. Fac câțiva paşi prin încăpere şi tremur toată.

― Ce vrei, fată? E week-end. Nici măcar acum nu pot avea parte de liniște?

Explodez de nervi, căci încearcă să mă scoată din lumea mea. Toate în mine se răsfrâng şi-mi plânge sufletul la auzul glasului și în fața privirii sale. Tot interiorul geme sub tortura dragostei pe care o găsesc de fiecare dată la sora mea. O iubesc, dar e mai bine pentru ea să dispar, să mă evapor din această existență până ajung nimic în memoriile tuturor.

― Am terminat cartea pe care mi-ai recomandat-o. Am făcut un comentariu aşa cum mi-ai cerut şi voiam să-l citeşti, spune şi îmi zâmbeşte.

Buzişoarele ei, sincere și roșii, se curbează în cel mai minunat surâs ce mi-a fost dat să întâlnesc. Întregul chip emană doar entuziasm şi puritare, curiozitate şi nerăbdare. Dar eu nu mă pot lăsa tentată.