Urc sus și îl caut prin toate camerele. Mă schimb apoi din rochița aceasta și trag pe mine o pereche de pantaloni și o bluză subțire. Stiu unde să îl caut! Roy probabil că știe mai multe, altfel nu mă avertiza. Asta e! Voi merge la Woodbery acasă și voi discuta cu Roy. Drumul e lung, dincolo de dealurile cimitirului, iar majoritatea ținutului e pădure. Îmi amintesc de prima mea seară în Springtown. Ceva în mine continua să creadă ca în curte fusese un vârcolac. Dacă într-adevăr vreun om-lup exista prin aceste locuri, deși tata îmi spusese că aceștia trăiau în sălbăticie, în ținuturi nepopulate de oameni, cu siguranță acesta se va ascunde în pădure. Merg în camera lui Kay și deschid unul dintre dulapuri. Scot hainele. Acolo erau ascunse armele, ca să nu le găsească unchiul Ben. Iau un arc mai mic, astfel încât să îmi încapă într-un rucsac și câteva săgeți cu vârf din argint.
Traversez dealurile și, de sus, reușesc să disting reședința familiei Woodbery undeva în vale. Un conac imens, înconjurat de garduri. Pentru a ajunge acolo trebuie să traveresez pădurea. Mă țin de drumul principal. Nu am cum să mă pierd. Un semn îmi atrage atenția.
_Proprietate privată. Acces strict interzis străinilor!_
Nu bag în seamă semnul, dar, cu toate astea, pășesc cu grijă, ascultând fiecare sunet al pădurii. Mă simt ca la vânătoare. Tot ce îmi doresc e să nu dau peste omul-lup. Ajungând la locuința familiei Woodbery, decid să mă strecor prin spate. Afară nu văd nicio mișcare în întunericul ce se lăsase. Trebuie să îl caut pe Roy, dar fără ca să fiu detectată. Nu vreau să îmi imaginez ce se va întâmpla dacă voi da peste Sheyla sau peste fratele ei psihopat, Sammy. Reușesc să pătrund în curte. Ajung la un geam și privesc înăuntru. Erau adunați toți într-o mare sufragerie. Familia asta chiar e numeroasă. Nu cunosc pe nimeni din mulțimea de oameni. Cel mai bătrân pare să fie capul familiei. Acesta era într-un scaun cu rotile, iar ceilalți erau adunați în jurul lui. E probabil bunicul lui Roy. În timp ce eu mă holbez pe fereastră aud ceva în spatele meu. Mă întorc încet, rugându-mă să nu fie Sheyla. Înima îmi stă în loc, iar respirația mi se taie. Doi dulăi mari își arată colții la mine. Îmi dau seama că nu am unde să fug. Încerc să îmi ascund frica și să mă deplasez încet spre gard. Unul dintre ei începe să latre, iar apoi și celălalt. Asta e! Încep să alerg pentru viața mea. Unul din ei mă prinde de pantalon, iar eu cad la pământ. Închid ochii, așteptând să mă sfâșie cu colți-i ascuțiți. Câinele, spre surprinderea mea, nu face asta. Se oprește și se se îndepărtează de mine. În timp ce mă ridic, o privire încruntată mă fixează.
-Roy! respir ușurată.
-Ce naiba cauți tu aici? se răstește la mine.
-Fratele meu lipsește. Nu pot să îl găsesc nicăieri.
-Și te-ai gândit să îl cauți aici? Acum?
-Mi-ai spus că Sammy plănuiește ceva. Vreau să vorbesc cu el.
Roy vine spre mine și mă prinde de mână.
-Trebuie să pleci acum! Deja e noapte afară.
-Nu plec fără fratele meu! rostesc hotărâtă.
-Nu e aici. Nu e nici cu Sammy. Uite, trebuie să pleci acum cât mai repede. Ia cheile de la motorul meu.
Îmi întinde niște chei. Fața lui mi se pare foarte îngrijorată. Probabil că îi e teamă să nu mă găsească familia lui aici.
-Nu știu să conduc! îi răspund, dar bine, voi pleca pe jos. Dacă fratele meu pățește ceva, lucrurile nu vor rămâne așa.
Roy privește spre cer. Luna se înălța frumos.
-Pe jos? Nu o să reușești la timp. Haide!
-La timp pentru ce? îl întreb.
Roy nu îmi răspunde și mă trage după el. Ieșim din curte și de îndreptăm spre pădure.
-Unde mergem? Mă sperii...îi spun, dar el nu îmi răspunde.
-Ăsta nu e drumul spre oraș! constat speriată.
Mă zbat din mâinile lui. Observ că fața îi e de un roșu aprins.
-Aproape am ajuns! rostește respirând cu greu.
-Roy, ce se întâmplă? îl întreb îngrozită.
-Pui prea multe întrebări. Haide!
Refuz să mă mai mișc. Deja devine enervantă replica cu pui prea multe întrebări. Ce e așa de greu să primesc niște răspunsuri.
-Lexi, știu unde Sammy l-a dus pe fratele tău. Mergem acolo.
-Ce?! Ai zis că nu i-a făcut nimic.
-În continuare cred asta, dar putem verifica. Trebuie să ne grăbim. Sammy e în casă acum și poate ieși în orice moment.
Mi se pare straniu cum s-a contrazis singur, dar îl urmez. Ajungem la niște scări care coboară într-o pivniță subterană. Ce o fi locul ăsta?
-Haide! Aici jos.
Pășesc cu neîncredere. Roy deschide o ușă din fier, cu un gemuleț din gratii.
-Nu e nimeni aici! constat eu din pragul ușii.
Roy nu zice nimic. Mă împinge cu putere înăuntru și trage ușa după el.
-Roy, ce faci? Dă-mi drumul! țip speriată.
Acesta nu răspunde. Încerc să deschid ușa, dar constat că aceasta e încuiată.
-Roy!!! urlu eu din toate puterile. Privesc afară pe gemulețul din gratii, dar nu zăresc pe nimeni.
Nu pot să cred că Roy m-a închis aici și a plecat. Lovesc ușa cu pumnul de câteva ori, dar nu reușesc decât să mă rănesc la mână. Dintr-o dată aud un urlet străpunzător. Părea asemănător cu cel al unui lup cenușiu, dar puțin mai diferit, mai puternic, mai înfricoșător. Privesc printre gratii și, deasupra scărilor îl zăresc, de două ori cât un lup cenușiu, cu blana sură și ochii de un albastru strălucitor. Rămân preț de câteva secunde cu privirea ațintită asupra lui. Ceva mi se pare atât de fascinant la această creatură, încât rămân cu privirea fixă. Are o frumusețe întunecată, mistică. Îmi revin repede din reverie și îmi dau seama că e el...omul-lup, aici, la câțiva metri de mine, srparați de o singură poartă. Încep să mă panichez. Prădătorul îmi simte frica și pornește în viteză spre mine. Mă dau cât se poate de în spate. Ușa este izbită puternic, dar rezistă. Aud o nouă izbitură și, aceasta începe să se îndoaie. Câtă forță trebuie să aibă această creatură. O nouă izbitură și ușa cedează într-o parte. Îmi aduc aminte de arc. Deschid rucsacul și îmi pregătesc o săgeată. Aștept concentrată, cu arcul fixat, ca ușa să se dărâme de tot și să intre el. Îmi amintesc ce mi-a spus Kay. Să nu stau pe gânduri, să nu ezit. Dacă voi nimeri capul, gâtul sau un organ al corpului, va rămâne imobilizat și va muri în agonie. Trebuie doar să îl nimeresc. Ușa este dărâmată după încă două încercări. Avându-l față în față, o întrebare mă macină și nu reușesc să eliberez săgeata.
-Roy, ești tu? rostesc cu voce tare.
Vârcolacul nu pare să vrea să stea la povești și vine spre mine. Trag adânc aer în piept și eliberez săgeata. Lupul cade la pământ, scoțând urlete groaznice. Alerg repede spre ieșire și mă pierd prin pădure. Afară începe să plouă puternic. Fulgere brăzdează cerul, iar tunete mă fac să tresar. Mă gândesc la omul lup doborât. Dacă acela a fost Roy, poate că și familia lui e la fel. Asta înseamnă că pădurea e plină de prădători de noapte. Îmi mai pregătesc o săgeată. Mă umplu de noroi pe haine și pe față. Sper că așa îmi voi ascunde mirosul. Alerg, și alerg, mă împiedic de zece ori, dar mă ridic de unsprezece. Din depărtare aud alte urlete, mai multe, urlete in cor, groaznice. Nu mă opresc. Într-un final reușesc să ies din pădurea fără de sfârșit. Zăresc cimitirul. Alerg din nou, de data aceasta nimeresc drumul spre oraș. Respir ușurată când ajung acolo unde încep casele. Nu e nimeni pe stradă la ora asta, nici măcar o lumină aprinsă. Ajung acasă extenuată. Merg direct spre camera lui Kay. Aceasta e goală. Încep să plâng. După câteva minute îmi revin. Mă încui în casă. Închid toate ferestrele. Merg la baie și fac un duș rapid. Mă îmbrac în alte haine și stau la fereastră, cu privirea ațintită spre stradă și arcul în mână. Mai sunt câteva ore bune până dimineață, dar eu nu am de gând să dorm.
CITEȘTI
Pradatori de noapte
Loup-garou''Unele umbre sunt atât de întunecate încât, punând lumină asupra lor, se întunecă și mai mult.'' Viața lui Lexi și a fratelui său se va schimba radical atunci când, ramânând orfani, ajung să locuiască cu un unchi despre care nu știau mai nimic. N...
