portret | ✓

     stătea la vechea şi obişnuita măsuță din lemn de brad, ros şi scorojit.

     păru'-i prins într-un coc neglijent, ochii-i obosiți, cearcănele-i maronii, buzele-i subțiri şi uscate, palmele-i aspre, te făceau să închizi ochii, să întorci capul şi să încerci să uiți.

     ai dreptate. îți era milă de ea, dar până la urmă ce-ți păsa ție.

     era o femeie, din alte mii, ce era uitată şi părăsită de lume, într-o cocioabă, abia reușind să supraviețuiască de pe o zi pe alta.

     când trecea pe drum, pe lângă tine, se clătina încet, încercând să-și mențină echilibrul, fiind gata să cadă, cu tristul gând că nimeni nu o va mai ridica de acolo.

    ştii, ea nu mai avea pe nimeni. rămăsese complet singură. ar fi vrut, câteodată, să mai vorbească cu câte o persoană, de obicei, vorbea singură sau cu soba ce-i făcea probleme, lăsând-o în mare parte a iernii, în ger, înghețând şi degerând de frig. pe vremuri, avusese un motan bătrân ca amic, ce-i mai ținea de urât, dar murise, acum opt luni.

     oamenii îi mai dădeau bani din când în când, dar nu mereu, câte un bănuț, nu prea-i era de folos, dar mulțumea şi aprecia tot ce primea.

     femeia era credincioasă, dar niciodată nu i se plânsese sau îl trăsese la răspundere pe Domnul. îi era rușine să ceară ceva de la el, gândindu-se mereu că el a suferit mai mult decât ea. acest fapt o mai îmbărbăta puțin, dar cruda societate nemiloasă, o izbea cu putere la pământ, lăsând-o fără aer în plămâni.

     uneori, când se simțea puțin mai puternică, mergea în pădure şi culegea flori sălbatice, pe care le vindea la târg. îți oferise şi ție una, odată, dar ai refuzat-o fără a te uita măcar la ea. nu la floare, la femeie. floarea era drăguță, era un ghiocel, firav, dar foarte frumos. îți lua ochii de prima dată când îl priveai, însă asta nu contează aşa mult aici. îi căzuse portofelul cu toți banii pe care îi mai avea, foarte puțini, vreo cinci lei, aproximat, deci fii atent, doar aproximat, nu pot spune exact căci, să fiu sincer, erau mărunți şi nu mi-am putut da seama, dar continuând, îi căzuse când se întinsese după tine, pentru a-ți da floarea, nu voia să-i dai bani pe ea, voia să ți-o dea ca amintire, nici nu băgase de seamă că îi lipseau banii. mersese puțin după tine, aşa încet, cum putea ea, dar tu deja dispăruseşi. văzuse că e în zadar, deci, se întoarse înapoi, în vechea sa dărăpănătură ce-i ținea drept casă. dar, portofelul rămăsese acolo. şi nu, nu îi fusese înapoiat. un băietan, un puştan mucos de vreo unsprezece ani, ce avea de toate, îl găsise, şi, evident, îl păstrase. primul venit, primul servit, vorba lui. biata femeie nu mai avu ce să facă.

     într-o zi te salutase, dar nu i-ai răspuns, vorbeai la telefon, atunci, i-am răspuns eu. a fost mai mult decât bucuroasă când şi-a dat seama că vorbesc cu ea. m-a invitat în umila sa locuință. mi-a explicat cum stă cu problemele financiare, am înțeles din prima, dar, mi-a părut aşa rău când am realizat că nu am la mine decât un biscuit. i l-am dat. mi-a sărutat mâna, am vrut să o trag repede, căci mă simțeam prost, dar nu m-a lăsat. am plecat, apoi. am părăsit-o. fusesem singura ființă care îi vorbise după prea mult timp, în care nu i se mai adresase vreun glas omenesc.

     nu cred că te-ai gândit vreodată ce se află sub acel zâmbet fals şi îndurerat. se află suferința, chinurile şi dezamăgirile la care a fost supusă.

     e o durere nespusă în sufletul acelei femei. nici nu îți poți imagina.

     dar nu ai de unde să ştii, căci niciodată nu ți-a păsat, pe tine te-a interesat doar persoana ta, nedând importanță celor din jurul tău.

     se trăgea din viță nobilă, fusese prințesa franței, dar se retrăsese, deoarece se îndrăgostise, doi copii, iar legea interzicea ca prințesa să aibă copii, nevrând să renunțe la ei, fusese exilată într-un mic sătuc sărăcăcios, fără un bănuț. fusese nevoită să se descurce singură, căci bărbatul ce-i furase inima fusese ucis de englezi, pentru trădare, spun ei. bărbatul fusese un gardian englez, soldatul personal al fetei, şi încălcase porunca de a se aventura cu o nobilă franțuzoaică, mai ales prințesă.

     avusese o viață palpitantă. ar fi stat ore în şir să povestească toate aventurile sale.

     o femeie bătrână, nimic mai mult, dar gândeşte-te că ce numeşti tu, acum, urât, cineva s-a îndrăgostit de ea, considerând-o frumoasă. bătrânețea aduce cu ea şi ridurile, aşa că nu mai pune etichete anapoda.

     cred că ți-am captat atenția, dar cu siguranță negi. să-ți mai zic ce a mai făcut.

     doamna aceasta bătrână a luptat în primul şi al doilea război mondial, şi a învins, şi nu a ucis un singur om, ba chiar i-a salvat pe toți. cum e posibil, nici eu nu ştiu.

     eu văd sub stratul acela de murdărie, o femeie demnă, ce a muncit fără să-i fie rușine de rangul ce-l avusese cândva, fusese o miss.

     a mers dreaptă, demnă, cu capul sus, chiar dacă viața a împins-o în toate părțile, şi a şi doborât-o, ea s-a ridicat, mai puternică ca niciodată, întotdeauna.

     acum, cred, că ai vrea să o ajuți, dar e cam prea târziu.

     miss olesia dethorey, pe numele său de domnişoară, a murit chiar ieri. da, atunci când ți-a strigat numele, fusese pentru ultima dată.

    a fost înmormântată lângă turnul eiffel, unde s-a născut şi a copilărit.

     copii ei nici nu s-au sinchisit să apară, au dat-o uitării şi exilului acum mulți ani.

     dar nu fi trist, ea e fericită acolo sus, la El, împreună cu bărbatul ce a iubit-o cu propria-i viață.

     nu va mai avea cine să-ți strige numele în urma ta.

     zi-i adio, copil bun. aprinde-i o lumânare. i-ai fost nepot.

     iar eu o simplă scriitoare.