Pradatori de noapte

Capitolul 12. Luna lupilor

Luna plină. Asta e tot ce îmi răsuna în minte. Sper ca de data asta Roy să nu mai fi chiulit. Merg în spate, unde era locul lui de singuratic. Era acolo. Știam că îl voi găsi în acest loc. Trebuia neaparat să vorbesc cu el, iar el trebuia să mă asculte, cu orice preț. Roy stătea pe scările de la intrarea din spate și trăgea, de data aceasta dintr-un joint. Wow! Cât tupeu! Să se drogheze la școală...

-Roy...încep, dar mă opresc deoarece felul în care arată mă îngrozește.

-Ce? Ți-am zis să stai departe de mine!

Ochii lui mi se par tulburi, iar fața obosită.

Mă așez totuși lângă el.

-Diseară e lună plină! îi spun.

-Și? Stai în casă și totul va fi bine! Acum pleacă de aici!

Câtă aroganță! gândesc. Până la urmă ce i-am făcut eu? Nici măcar când l-am rănit cu săgeata de argint nu a reacționat așa. Văzând că nu am de gând să îl las în pace, se ridică el să plece.

-Roy! Vorbește cu mine, te rog...! Mi-e teamă...nu pot să mă gândesc la nimic altceva.

Se oprește.

-Lexi, ce ai vrea să îți spun? Crede-mă, cât timp stai departe de teritoriile noastre nu vei păți nimic. Noi vom sta departe de oraș.

-Cum pot fi sigură de asta? În prima seară când am ajuns, am ieșit afară și era lună plină. Am simțit ca și cum un om-lup, adică cineva ca voi era în curte, printre buruieni. Știu acum că nu mi s-a părut.

Se așează lângă mine. Se pare că i-am captat atenția.

-În seara aceea...am fost eu.

-Ce? Cum adică? Și atunci de ce nu m-ai atacat ca și în noaptea aceea în subteran?

-Eram în oraș atunci. Mă mai plimbam puțin și am văzut lumină aprinsă la voi, dar mi-am amintit că Ben era la cârciumă. Era o curiozitate. Am intrat în curte, dar ai ieșit tu și te-ai așezat pe scări. Te-am văzut cum admirai acea bufniță albă și că nu aveai de gând să intri în casă. Luna se înălța tot mai mult și urma să mă preschimb. Am speriat bufnița, iar pe tine te-am distras cu liliecii și am ieșit în grabă. Am alergat până la motor și am reușit să ajung la timp în pădure.

-Deci, ai fost tu...

-Da! Altceva?

-Dacă nu ești în control atunci când devii lup, de unde știi că nu vei ieși în oraș să ataci oamenii.

-Pentru că...ne ferim de oameni și de locuri zgomotase cum e orașul. E instinctul nostru de apărare. Suntem o haită și stăm împreună pe durata lunii. Liderul nostru, lupul Alpha, el are puterea de a fi în deplin control, iar noi răspundem chemării acestuia și îl urmăm. Desigur, mai sunt și excepții...

-Și care sunt alea? întreb, deși observ că evită să îmi răspundă.

Totuși o face.

-În acele momente, suntem atrași de ceea ce ne face inima să pulseze, ca să zic așa. Aceste lucruri sunt mult mai puternice decât urletul de chemare al unui Alpha. De aceea evităm oamenii și orice legătură cu aceștia, orice ne poate face să avem aceste trăiri. De aceea ți-am spus să îl ți pe fratele tău în casă. Conflictul cu Sammy chiar l-a aprins pe acesta. Dacă ar fi fost cât de cât aproape de pădure, Sammy l-ar fi simțit de la distanță și nimic nu l-ar fi putut opri.

-Ai spus că evitați oameni, că instinctul vă face să vă îndepărți de aceștia. Tu și cu mine nu am avut un conflict! De ce nu ai răspuns chemării Alpha?

Mă privește apoi intens. Ochii lui sunt de un albastru neomenesc. Nu mi se mai par tulburi. Observ cum obrajii încep să îi devină mai roșii, mai aprinși.

-Lexi...îmi spune încet, aproape în șoaptă.

Reușesc să îi aud respirația tot mai greoaie. Îmi cuprinde apoi capul cu amândouă mâinile, astfel încât nu mai pot să îl mișc și rămân imobilizată. Își lasă apoi fruntea peste a mea, apăsând-o, încât îi simt greutatea. Îi simt acum respirația fierbinte, la câțiva milimetri de gura mea. Mi se pare că îi aud și bătăile inimii. Sau sunt ale mele? Nici nu mai pot să disting nimic. Buzele sale se lasă peste ale mele și le simt căldura. Mă învălui în căldura lor. Închid ochii și îmi duc și eu mâinile peste trupul său, pe care îl cuprind ușor peste mijloc. Nici nu știu ce se întâmplă. Știu doar că nu îmi doresc să se mai termine orice ar fi asta. Își depărtează apoi buzele și îmi dau seama că eu sunt acum cea care respiră greoi. Deschid ochii, iar el mă îndepărtează cu o mișcare bruscă. Se ridică apoi rapid și pleacă în grabă, lăsându-mă să mă întreb: ce Dumnezeule a fost asta? După câteva secunde îmi revin și încep să realizez ce tocmai s-a întâmplat. Roy m-a sărutat! Sau eu l-am sărutat! Nu! El a făcut asta, iar eu nu am apucat să îl resping! Gândul îmi zboară la Alex și dintr-o dată mă simt vinovată. Mă simt cea mai oribilă persoană din lume. Ce o să îi spun? Nimic! Nu a fost nimic! Roy a fost cel care m-a sărutat, iar eu nu am avut nicio vină. Nici măcar nu mă atrage acest băiat și mai e și un om-lup, pe deasupra. Încep să îl compar cu Alex și realizez că nu există grad de comparație. Alex e baiatul perfect, iubitul perfect, iar Roy e..ei bine, un ciudat care m-a urmărit încă din prima seară, m-a speriat, aproape că m-a omorât, aproape că a intrat cu motorul în Alex...Punând toate acestea în balanță, decid să mă prefac că asta nu s-a întâmplat, iar sentimentul de vinovăție dispare încet. Merg să îl caut pe Alex, iubitul meu perfect, pentru a-mi aminti încă o dată că sunt cea mai norocoasă fată din liceu și că oricare alta și-ar fi dorit să fie în locul meu, la brațul lui.

Seara, în pat, gândul îmi zboară din nou la acel sărut. Mă răsucesc de pe o parte pe cealaltă și încerc să îl alung. Nu pot să adorm nicicum. Mă ridic apoi și deschid fereastra. Simt că am nevoie de aer...de mult aer. Inspir adânc de câteva ori. Ochii mei sunt apoi captați de luna care strălucea misterios. Frumusețea sa mistică, cumva, îmi amintește de ochii lui Roy. Roy! îmi tresare un gând. Acum probabil că aleargă liber prin pădurea de dincolo de cimitir împreună cu haita lui. Mă întreb ce simte în aceste momente. M-a sărutat? Ce înseamnă asta? Oare eu am reușit să îi fac inima să pulseze? Oare la asta s-a referit? Oare Roy e atras de mine și de asta nu a răspuns atunci chemării Alpha? Atâtea întrebări, atâtea mistere în această forță întunecată a acestui astru celest de o frumusețe răpitoare.