nancy boy

capitolul 1.

Tom este unul dintre acei oameni pe care mulți îi invidiază pentru că la un moment dat şi-au dorit să îi semene. Desigur, nu cred că şi-ar dori cineva viața lui, eu recunosc că nu aş face-o, dar sunt prea multe lucruri la care el se pricepe mult prea bine şi este aproape imposibil sa nu îl invidiezi. Este genul de om care se pricepe aproape la orice şi te ajuta cu drag deci, la orice. În cazul în care nu poate, ceea ce e foarte rar, caută pe cineva mai bun. Dar până acolo, omul este o maşinărie, se pricepe la orice începând de la desen, la aritmetică, la organizat petreceri, compus piese de teatru, machiaj...este pur si simplu bun la orice îşi propune. Probabil şi eu aş spune că e imposibil dacă nu ar fi prietenul meu cel mai bun. 

Cu toate astea sunt aspecte legate de 'personalitatea' lui ce îi face pe oameni să îl privească dintr-un unghi ciudat şi să se dea un pas în spate. În primul rând, pentru cineva dintr-un oraş de provincie străluceşte mai tare decât luminile de Crăciun de la toate casele de pe aici. Este suficient de înalt cât să îți țină umbră într-o zi toridă, dar dacă îl priveşti direct în față primul gând ar fi că arată mai bine decât cam toate fetele de aici, ceea ce e complet adevărat. Al doilea ar fi "De ce îmi zâmbeşte tipa asta?". Legat de asta, este extrem de prietenos şi este acel gen de copil rază-de-soare care luminează ziua oricui de aici...până i se adresează cu domnişoară, la care el răspunde tot zâmbind: De fapt, sunt băiat. Atunci tuturol li se opreşte filmul. Pe de o altă parte, avem o mulțime de fete prin aceste locuri, bronzate, tunse scurt şi unele cu barbă, cu aspect înfiorător de motociclist, cărora nu li se aminteşte atât de des cărui gen fac parte ele, cum pățeşte dragul meu prieten. Probabil de frică să nu fie muşcați, bătuți sau să nu li se râgâie în față, dar bărbații se țin la distantă de acele "domnişoare". Aceasta este doar o mică dovadă a cruzimii din lume.

Ei bine, din pricina fețişoarei sale drăgălaşe ce nu întotdeauna a purtat machiaj, mulți îi încurcau genul. Ar fi fost nevoie de cineva sa îl protejeze. Cu toate acestea, mereu când era făcut "mincinoasă" sau "nebună" sau trimis afară din baia băieților, eu eram cel ce se supăra cel mai tare, astefel de incidente repetându-se până ce nu le-am mai crezut accidente ci pur şi simplu răutăți. El era cel care spunea de fiecare dată "se mai întâmplă". De atunci suntem cei mai buni prieteni. De obicei eu sunt cel consolat când cineva îi adresează cuvinte grele, asta pentru că mă simt lovit în inimă, exact îl locul în care stau prietenia şi dreptatea. Uneori îmi spune că iau lucrurile mult prea în serios, dar ştiu că eu sunt cel care îl ține ancorat la realitate. Şi o ştie şi el.

În următoarea zi, când am venit la el, l-am găsit citind în mijlocul câmpului, înconjurat de iarbă şi singurătate. Acela este locul lui favorit din toată lumea. Casa lui se află destul de departe de restul oraşului propriu-zis, jumătate din ea dând spre o pădure şi cealaltă jumătate spre un câmp ce pare nesfârşit. În câmpul acela sunt adesea abandonați pui de animale pe care el îi adoptă, de aceea acum l-am găsit cu patru pui de pisicuță ce i se urcau în păr şi pe tricou. 

- Ah, dragul meu prieten, nu-i aşa că literatura este minunată? Aici estr loc şi pentru proşti şi pentru săraci sau urâți şi toți îşi găsesc o fericire a lor. Şi acceptare. Nu s-a obosit să ridice capul din carte în timpul monologului său, şi-a dat doar picioarele jos de pe al doilea scaun pentru a mă putea aşeza. Iar dacă nu, mor. Abia atunci a lăsat cartea din mână şi mă privea de parcă ceea ce mi-a spus ar fi trebuit să mă mire. 

Aşteptă câteva secunde iar în lipsa unei reacții de la mine, privi în altă parte şi lăsă cartea jos. Îşi drese glasul.

- Şoareci şi oameni mi se pare o carte minunată dar îngrozitor de scurtă. Exact ca tot ce e frumos în viață. Exact ca viața.

-Esențele tari se țin în sticluțe mici, m-am auzit spunând.

Atunci îmi întoarse privirea.

- Exact, dragul meu prieten. Exact asa se ține şi otrava.

Credcă a încercat să îmi spună ceva prin treaba asta pentru că în secunda următoare a schimbat subiectul. 

- Te interesează să adopți cumva un copil al naturii? Aşa nu mea el nu doar pisicile, ci animalele în general. Am o colecție atât de vastă iar la acesta cred că am dublură, a spus ridicând de ceafă o pisicuță gri, fără niciun model pe blăniță.

- Nu. Chiar...nu.

Atunci zâmbi.

- Ştii doar că glumeam. Nu există două spirite la fel şi cum am mai spus, numai acelea contează. Îşi adună toate pisicuțele şi o porni spre curtea casei cu mine imediat în urma lui.

Gardul casei era mai mult de formă. La fiecare furtună mai zdravănă acesta era scos din pământ de vânt şi dus departe. Mereu îl ajutam să facă altul, uneori mai slab decât cel inițial, doar pentru că Tom dorea să îşi mențină filozofia cu "interiorul contează", "îngrăjdirea îndepărtează oameni" dar şi fiindcă acela era maximul de tâmplărie pe care noi doi îl puteam practica. Pentru a-l face trebuia mereu să practic 'culesul de crăci', un sport pe care îl detest. În spatele firavului gard se afla o întindere de pământ acoperită de animale de toate culorile şi mărimile, ce ar fi făcut de râs orice fermă si orice grădină zoologică. Cumva exista acolo şi un mare hambar în care toate aveau loc. Nu exista acolo animal fără un nume, fără un loc al său sau fără iubire copleşitoare din partea stăpânului. Uneori doar acest loc îți dădea impresia că persistența lui în ideea ca "interiorul contează", era ceva adevărat şi important. Cum treceai de poarta firavă, locul te primea cu aceeaşi căldură ca propria-ți casă, deşi nu deborda de lux sau prosperitate. Acolo era loc pentru toată lumea.

Vocea lui a fost cea care m-a trezit din contemplare.

- Cum se face că m-ai onorat cu prezența atât de târziu? Am aşteptat să îți aud paşii pe drum încă de la ora răsăritului. Lui îi plăcea să se trezească chiar înaintea soarelui, mie îmi.permitea luxul de a mai dormi pâna la şase. Am citit cartea de doua ori şi jumătate până ca tu să ajungi la mine.

Ştiu că ceea ce spune sună ca o acuzație nefondată dar are dreptate să se aştepte la altceva din partea mea. Ştie că nu îmi place să îmi petrec timpul pe acasă. Mai sunt şi alții care au subiecte despre care preferă să nu vorbească.

- Am dormit mai mult, a fost tot ce am putut să zic, iar de odată ochii mei au făcut contact cu pământul.

- Aaa, zise el urmărind norii de pe cer. Uneori visele sunt atât de frumoase încât am prefera să trăim în ele. 

Probabil aş fi de acord dacă aş obişnui să visez.

- Păcat că sunt la fel de trecătoare ca şi norii. 

Părea atât de trist încât parcă simțeam şi eu, iar un impuls în interiorul meu mă îndemna să îi pun mâna pe umăr într-un semn evident de 'Sunt aici - nu neapărat pentru tine sau vreo destăinuire profună şi senteminetală, daci nu uita că sunt aici şi ai grijă ce vorbeşti'. În următorul moment s-a întors spre mine cu un zâmbet lățit pe toată fața.

- Oamenii nebuni spun cele mai interesante poveşti, nu? Păcat că nu avem timp să o ascultăm pe a mea, o Doamen am atâtea lucruri de făcut azi. Şi cu asta a alergat în casă, eu aşteptându-l încă acolo, pregătit emoțional de orice ar avea el planificat.

Totuşi, singurul gând care îmi trecea prin cap era "Oamenii nebuni nu ştiu că sunt nebuni. Ce nebunie..."