Pradatori de noapte

Capitolul 18. Promisiuni

Vremea e mai mohorâtă în această zi. Ploua când m-am trezit, dar acum se mai domolise. Cu toate acestea, lucrurile nu par să se schimbe în mai bine. Springtown are nevoie de o ploaie bună, care să spele toate ororile ce s-au petrecut. Kay se privește în oglindă: costum negru, cămașă neagră, poziție dreaptă, privire pierdută...Am mai văzut asta înainte, dar parcă nu ca acum. În interiorul lui s-au stins toate visele și speranțele, sub forța nemiloasă a unui foc mistuitor ce a transformat tot ce era frumos în scurm, lăsând în urmă doar o cochilie goală.

-Haide, Kay! Unchiul și Holly ne așteaptă.

Unchiul era și el la costum. Ajungem la cimitir printre ultimii. Slujba deja începuse. O mulțime de oameni au venit, înconjurând mormântul într-un semicerc. O mulțime de trupuri îmbrăcate în negru. Profesorii și părinții, familia și prietenii, cu toții ținem în mână câte un trandafir alb. Începe din nou să plouă, de data aceasta cu stropi mai mărunți. Preotul nu o lungește prea mult, poate și datorită vremii nefaste.

În timp ce sicriul greu coboară în adânc, o lacrimă se învârte în ochii lui Kay, se revarsă, se scurge pe obrazul lui umed, cade la pământ, se amestecă cu ploaia. Toată lumea plânge în tăcere. Este genul de plâns văzut numai la înmormântări. Felul în care lacrimile sunt vii, dar atât de stinse, iar moartea celui iubit pare ireală, felul în care cel care a rămas aici reține înăuntru toată tristețea, suferința copleșitoare a pierderii. Mama ei e singura care își urlă durerea. Brațul soțului îi este înfășurat peste mijloc. Cu cealaltă mână ține umbrela neagră. Nu o oprește, o lasă să trăiască agonia, dar o ține ferită de ploaie. Ochii lui uzați privesc mormantul din fața lor, spunandu-și parcă "Ai fi putut face mai bine". Întregul oraș ar fi putut face mai bine. O simt în aer, în capetele plecate la pământ, în lacrimile amare, în sufletele marcate pe veci de amintirea unei fete decedate. E acolo și în sufletul meu, vinovăția. Toată lumea se simte vinovată de ceva. Asta nu mă consolează. Parcă nimeni de aici nu este la fel de vinovat ca mine. Nu ar fi trebuit niciodată să am încredere în Roy. Trebuia să îi povestesc totul lui Kay, de la început. Poate că el nu ar fi permis asta. Poate că Olivia ar mai fi fost acum în viață. Timpul pentru regrete sau iertare e demult trecut. Va trebui să trăiesc cu asta pentru tot restul vieții mele. Oare Kay mă va mai putea privi în ochi, când va afla că, din naivitatea mea, fata pe care o iubește a murit? Gândul acesta mă cutremură cu adevărat, mă sfâșie din interior, îmi apasă pe piept, mă sufocă.

Lumea pleacă pe rând. Kay se apleacă spre mormântul proaspăt și lasă trandafirul alb să se murdărească de pământul umezit de ploaie.

-Îmi pare rău! rostește. Moartea ta va fi răzbunată! Promit!

În vocea lui Kay simt ură, simt o furie cu greu controlată. Nu l-am mai văzut niciodată așa.

Observ apoi că unchiul este la mormântul mamei. Nu are umbrela deschisă, dar stropii de ploaie nu par să îl deranjeze. Mă apropii și observ că i-a lăsat și ei un trandafir.

-Ai fost tu, nu-i așa? Cel care s-a îngrijit de mormântul ei.

Zâmbește cu colțul gurii.

-Mama ta a fost o femeie puternică. Îi semeni foarte mult. Dacă te-ar vedea acum...ar fi așa de mândră de tine.

În glasul lui tremurat simt o mare suferință. Mândră? De mine? Nu sunt așa sigură de asta acum.

-Alexandra, îmi pare nespus de rău că am acceptat așa greu să vă iau la mine. Trebuia să fiu acolo de la început, dar voi fi de acum înainte. Promit! Aici! Acum! O să am grijă de voi, o să vă protejez, o să mă schimb. Vom fi o familie cu adevărat!

Cuvintele acestea mă fac să cedez. Mă îmbrățișază. Aveam nevoie de așa ceva!

Spre seară, ne adunăm la barul lui Holly. Mulți din cei prezenți la înmormântare sunt aici, iar destinul nefericit al Oliviei pare să fie pe buzele tuturor. Observ că niciun Woodbery nu era prezent, deși ei se adunau aici aproape în fiecare seară. Defapt, niciun Woodbery nu a mai călcat în oraș de când a murit Olivia. Mulți privesc asta cu ochi suspecți.

-Trebuie să fie unul din ei! rostește Alex.

-Sunt sigură de asta! îmi aruncă Kimberly o privire, ca și cum m-ar avertiza la ce să mă aștept și eu.

-Alex, ce spune tatăl tău? întreb eu.

-Nu vrea să vorbească despre asta. Spune că e confidențial, dar deocamdată cea mai plauzibilă ipoteză e atac de animal, dar nimic nu e exclus. Oricum, eu nu cred că ăsta a fost un accident. S-a întâmplat pe teritoriul Woodbery, la fel ca anul trecut.

Îl observ pe Kay extrem de tăcut. Nici nu mi se pare că ne ascultă. E plecat undeva adânc în gândurile lui. Kimberly și Alex continuă discuția cu fel și fel de ipoteze, luând fiecare Woodbery în parte ca și suspect.

-Tu ce crezi, Lexi? Care din ei crezi că a ucis-o? mă întreabă Kimberly.

Deși sunt singura care cunoaște adevărul, nu răspund. Ridic din umeri. Ce aș putea zice?

-Eu cred că a fost Roy! Pe lângă faptul că psihopat, trăsătură de familie, se mai și droghează.

Știu ce încearcă Kim. Vrea să mă facă să înțeleg cât de periculos e Roy. Din păcate, nu mai este nevoie. Sunt perfect conștientă de acest lucru.

-Da! Aproape că m-a omorât și pe mine cu motorul! remarcă Alex.

-Sau poate a fost fratele care s-a întors. Cam mare coincidență să apară el în oraș și cineva să moară. Am un deja-vu! remarcă Kim, privind spre intrare.

Roman a fost închis în noaptea aceea, chiar de către mine. Observ că acesta intră împreună cu o tipă roșcată. Nu o mai văzusem prin oraș. O mulțime de ochi furioși îl amenință. Nu e bine venit aici, nu în seara aceasta. Ce caută aici, acum? O bere rece observ. Se așază liniștit la masă, ignorând toate privirile. Nu pot să nu îi remarc curajul. Chiar are mare tupeu să se afle aici.

-Voi nu aveți niciun pic de respect? se ridică un bărbat, scund de înălțime și cu hainele ponosite. Care dintre voi a omorât-o pe sărmana fată? continuă acesta.

Îmi dau seama că tragedia aceasta le-a dat curaj tuturor. În trecut, nimeni nu ar fi îndrăznit să le arunce celor din familia Woodbery nici măcar o privire.

Roman se ridică.

-Cred că ai băut prea mult! rostește el pe un ton exrem de calm.

Barbatul aruncă cu sticla de bere și o sparge, gata să îi sară la gât, dar intervine Holly împreună cu barmanul. Până la urmă el este cel alungat afară, iar Roman se așază, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îmi dau seama, din gesturi, că fata cu care venise era iubita lui sau ceva de genul. Mă întreb dacă e umană sau e una de-a lor. Roman mi se pare foarte tandru cu ea. La asta nu mă așteptam din partea unui Woodbery.

-Doar unul nu ți-e de ajuns? îmi spune Kimberly încet, văzându-mă că mă holbez la Roman.

I-aș fi răspuns ceva, dar nu suntem singure la masă. Totuși, Kimberly are tot dreptul să îmi reproșeze orice. Merit asta din plin.