Pradatori de noapte

Capitolul 22. Fuga

           

Mai privesc o dată spre locul unde era legat Roy. Nu am fost mai speriată în viața mea. Încep să alerg. Nu am nimic cu ce să mă apăr. Sunt complet expusă. Cum am putut să am încredere în Sheyla? Pentru un moment chiar am crezut că s-a schimbat. Credeam că teama pentru viața lui Roy ne-a unit cumva, ne-a împrietenit. De asta se comportase atât de bine cu mine. Sheyla nu dă doi bani pe viața mea, altfel nu m-ar fi condamnat la moarte.

Ajung în pădure și observ că, într-adevăr, copacii erau însemnați. Măcar cu asta nu mințise. Timp de vreo douăzeci de minute tot alerg, dar sunt atât de departe de lac. Mă opresc puțin să răsuflu. Ochii mei zăresc luna care se înalță ușor. Nu! Deja se întâmplă, iar eu mai am atâta drum de străbătut. Încep din nou să alerg. Mă împiedic de câteva ori, dar nu pot să mă opresc. Aud deja urlete, multe, mult mai pătrunzătoare decât în seara aceea. Urlete de luptă. Trebuie să fac ceva. Trebuie să mai fie o soluție. Încerc să îmi amintesc tot ce am învățat despre oamenii lupi de la tata. Știu că noroiul mai acoperă din miros, dar ce păcat că nu plouă. Nu trebuie să mă tai sau să am o rană deschisă deoarece asta îl va atrage și mai mult. Deocamdată, probabil că m-am ales doar cu niște vânătăi. Hainele mele miros ca mine. Mă gândesc să îl zăpăcesc. Îmi dau jos bluza, o frec de fața și de corpul meu și o arunc undeva într-o râpă. Alerg din nou. Urletele sunt tot mai aproape. Mă abat din drum și îmi dau și tricoul jos. Mă tai ușăr la palma stângă cu colțul unei pietre și las sângele să curgă pe tricou. Mă bandajez cu o bucată de material ruptă din el. Îl las apoi agățat de un copac și caut din nou traseul. Îl găsesc cu greu și am un moment de panică, dar îmi revin. Asta probabil că mi-a mai câștigat puțin timp.

Mai alerg puțin. Luna este deja la apogeu și aud, de data aceasta un alt urlet, mai diferit, unul mult mai groaznic. Alpha...gândesc. Mă întreb dacă Roy mai e în viață, sau a fost deja vânat. Mă întreb dacă mai e pe urmele mele. Nici nu știu acum ce m-ar liniști mai mult: să știu ca sunt eu în siguranță, sau gândul că a supraviețuit cumva. Totuși, nu mă opresc din alergat. Aproape că am ieșit din pădure. Nu mai aud urlete în apropiere. Mă opresc să iau un moment de respiro. Oare a fost ucis? Gândul acesta îmi aduce lacrimi pe obraz. Le șterg repede deoarece aud tufișurile mișcându-se. E aici. E aproape.

Încep din nou să alerg. Ajung la ieșirea din pădure. Zăresc lacul. Trebuie să trec dincolo de el, să cobor dealul și să ajung la peșteri. Un larg câmp deschis se întinde în fața mea. Simt că nu mai am putere să alerg atâta. Gâtul mi-e uscat, picioarele nu mă mai ascultă. Sunt epuizată complet. Privesc în spate. E aici. Atât de aproape. Nu! Nu pot renunța. Ăsta nu poate să fie sfârșitul. Țip la mine în mintea mea să fac ceva. Gândește, Lexi! Deja îl zăresc de la distanță și încep din nou să alerg înspre lac. Mă împiedic și cad la pământ. A ieșit din pădure și aleargă spre mine. Mă ridic cu toată forța ce o mai am și mă târăsc încet înspre lac. Reușesc să ajung la el și mă arunc în apă. Urletul său mă înfioară. Mă întreb dacă știe să înoate. Știu că lupii nu fac asta, dar există unele specii care înoată. Sper că nu e cazul unui vârcolac.

Înot înspre larg, deși membrele mă dor îngrozitor. Apa îmi va mai ascunde mirosul. Aud apa mișcându-se. A intrat și el în apă. Dau din mâini mai rapid, conștientă că nu pot să mă opresc deoarece mă va ajunge sau mă voi îneca. Alex mi-a spus că apa are câțiva metri adâncime. Trebuie să ajung pe partea cealaltă. Aud din nou că urlă. Mă întreb cum poate sa înoate și să urle în același timp. Reușesc să ajung pe partea cealaltă. Observ că Roy era încă pe malul celălalt, doar cu capul ieșit din apă. Desigur. A intrat doar cât să nu treacă apa peste el. Îl văd apoi că iese din apă și aleargă în jurul lacului. S-a gândit să îl înconjoare ca să ajungă la mine. Îmi dau seama că nu mai am timp să ajung la peșteri. Să înot din nou spre celălat mal ar fi o soluție, dar sunt sleită de puteri. Voi sfârși înecată. Mă gândesc să mă urc pe construcția pentru sărit. E destul de înaltă și aș putea ridica scara, dar e din lemn. Probabil că forța lui o va doborî în câteva secunde. Îmi amintesc cât de rapid a demolat ușa din fier în seara aceea. Desigur! Bărcuța din lemn! Se întâmplă să fie aici, lângă locul de sărit. Merg la ea, o dezleg de pilon și o împing abia în apă. Cine ar fi crezut că e atât de grea? Încep să vâslesc și mi se pare că abia mă mișc. Totuși, mă îndepărtez puțin de mal. Până ajunge el, sunt deja în larg. Vâslesc până spre mijlocul lacului. El intră în apă, dar doar cât să nu treacă peste el. Iese apoi din apă și aleargă din nou în jurul lacului. Face câteva ture, eu urmărindu-l cu privirea. Nu îl văd să obosească deloc sau să se oprească. Privesc spre lună. Aceasta începe să coboare, dar atât de lent. Aerul mi se pare de la un timp atât de rece. Sunt dezbrăcată în partea de sus, udă leoarcă și încep să tremur. Îmi dau jos și pantalonii, deoarece aceștia îmi țin și mai rece. Mă ghemuiesc, îmi duc genunchii la piept și abia dacă mai îmi simt degetele de la picioare. Roy aleargă în continuare în jurul lacului. Mă las pe spate și privesc spre lună. E așa de frumoasă. Ochii mi se închid de la un timp și nu îmi mai simt trupul.