Stapanitorii Elementelor- Sceptrul Luminii

Sarah si " Treaba devine si mai complicata"

Prezicatoarea (atat de tare ma enerva ca nu avea un nume!) a facut un semn cu mana si o poarta mare s-a deschis deodata, cu o lumina si mai orbitoare decat prima. Cand am deschis ochii in sfarsit, in fata noastra se intindea o mare...vale. Sau campie. Chiar nu stiu cum ii spune, dar eram complet sigura ca si aia plutea deasupra Marii Zoran. Valea/Campia era asa de ciudata! Plina de tot felul de chestii. Puteam sa vad un labirint si un pod foarte nesigur care statea ca agatat prin nori. Era si un tunel si mi se parea ca si un fel de chestie mare plina de foc. Un fel de piscina gigantica si un zid groaznic de inalt. Pe scurt parea a fi...
-Oooooo, nuuuuu! a spus Julie. Nu e...
-Ba da...a spus si Alex, punandu-si mana pe umarul ei.
-Uraaa...a mormait Tim.
-Fix de asta aveam chef ACUM! a izbucnit Laura. Toata lumea stie ca uram ora de sport!
-Hei! a protestat Tim.
-Dar asta nu e fotbal, Tim! a urlat Anna. E o...
-Cursa cu obstacole! am zis si eu intr-un final.
-Este o Cursa Elementara, a spus prezicatoarea. Fiecare incercare are cate ceva specific elementului fiecaruia. Va trebui sa treceti impreuna prin toate incercarile pentru a ajunge la final, de unde veti lua Cristalul Elementar al Aerului. Aveti o ora. Mult noroc!
Si s-a transformat iarasi in soim, si si-a luat zborul.
-Doar atat?! am strigat dupa ea. Multumesc frumos, ce sa zic!
-Haideti! E pe timp din nou! Sa ne grabim! a spus Laura.
Am inceput sa alergam, nestiind neaparat unde mergem. N-am mai alergat prea mult, caci am dat de intrarea in labirintul de care vorbeam mai devreme.
-Sa ghicesc ca trebuie NEAPARAT sa intram in asta! a spus Anna.
-E cam...logic...a raspuns Julie.
-Hei, prieteni...am murmurat. E ceva aici.
Chiar la intrarea in labirint era un simbol sculptat pe perete.
-Ce inseamna? a intrebat Tim.
-Asta! a raspuns Alex, atingand simbolul, care a inceput sa straluceasca intr-o lumina maronie.
-Asta inseamna ca este incercarea elementului Pamant, a adaugat el.
-Ce mai stam?! am spus. Haide!
Mi-as fi dorit sa nu ma fi aruncat asa, cu capul inainte. Era cel mai ingrozitor de incalcit labirint pe care l-am intalnit in viata mea! Nici nu aveam idee ce ar fi putut sa faca Alex.
-As putea sa incerc sa ma inalt putin ca sa vad pe unde ar putea sa fie iesirea? a sugerat Julie.
-Ok, incearca! a spus Alex, care mergea de colo pana colo si se invartea stresat, ca un catel dupa codita lui.
Julie s-a inaltat si a zburat deasupra labirintului. A stat acolo cateva secunde.

-Cred ca vad ceva...,a murmurat ea.
A mai stat putin. Apoi a cazut. Asa. Deodata.
-Julie! am strigat toti, si am alergat spre ea.
Julie s-a ridicat, tinandu-se cu o mana de cap, gemand.
-Au, au! facea ea.
-Ce ai patit?! a intrebat-o Anna.
-Credeam ca ai invatat sa nu mai cazi! a spus si Laura.
-Era ceva acolo...spunea Julie. Ca o ceata care mi-a dat ameteli. M-a dezechilibrat.
-Stai putin si poti incerca imediat, a spus Tim.
-Glumesti?! am spus. Nu mai incearca dupa ce a patit asta!
-Deci, daca nu putem fim cu unul dintre noi in aer, trebuie sa ramanem cu totii pe pamant, cugeta Laura.
-Pe pamant! Ai dreptate, Laura! a sarit deodata Alex. Asta e cheia!
-Alex, ce...,am inceput, dar Alex m-a oprit.
-Stati in spatele meu, a spus el.
-Ce incerci sa faci?! a intrebat Tim.
-Serios! a completat Anna.
-Nu putem sa stam decat pe pamant, pentru ca asta e elementul meu, elementul acestei incercari! spunea Alex entuziasmat.
-Ne-am prins deja de asta, a mormait Julie. Ne trebuie alta idee.
-Exact asta am! a spus Alex. Asa ca stati in spatele meu!
Am executat "ordinul" lui Alex. El insa s-a asezat in genunchi in fata noastra si si-a pus mana pe pamant.
A stat asa cateva secunde pana cand a inceput sa...straluceasca?!
-Alex?! am urlat cu totii, dar el doar ne-a zambit si a continuat orice facea el acolo. Stralucea cat mai puternic intr-o lumina maronie. Pamantul a inceput sa se zguduie usor, iar in fata noastra a aparut o movila de pamant care a inceput sa se miste prin labirint, de parca ar fi fost o cartita dedesubt.
-Haideti! ne-a spus Alex, care deja se ridicase si alerga dupa dara de pamant. Ne arata calea!
As fi vrut sa il intreb de unde stie, dar nu prea aveam timp. Alergam dupa chestia aia de vreo doua minute, tragand-o dupa noi pe Julie, care mergea mai incet din cauza durerilor de cap, probabil.
Am inceput sa vedem iesirea. Am alergat din ce in ce mai repede, si eram sigura ca nu eram singura care voia disperata sa iasa de acolo.
-Am reusit! am strigat, gafaind.
-Iti dai seama ca asta a fost doar inceputul, nu? a apus Alex, gafaind si el.
-A fost super ce ai facut acolo! a spus Tim.
-Da! am aprobat cu totii.
-Cum ai facut-o? a intrebat Laura.
-Un Ales nu isi dezvaluie secretele! a spus Alex mandru, punand accentul pe "Ales".
-Gata, magicianule! a chicotit Julie.
-Spune-ne! a insistat si Anna.
-Pai, m-am gandit ca daca tot trebuie sa stam pe pamant, trebuie sa fie o legatura intre asta si orientarea prin labirint, a spus Alex. Si m-am concentrat sa fac pamantul sa ne arate calea spre iesire.
-Asta chiar e inteligent! am spus.
-Aaa, prieteni...ne-a chemat Anna. Haideti sa nu pierdem timpul. Si...hai sa vedeti asta...
Ne-am indreptat spre urmatoarea incercare. Se pare ca era podul acela care parea agatat in nori. Nu era, dar se clatina atat de tare ca ma lua ameteala!
-Asta cred ca e a mea, a spus Julie, ducandu-se si atingand simbolul de pe unul din stalpii care sustineau podul. Acesta a stralucit intr-o culoare alb-albastruie.
-Pai, nu putem sa facem altceva decat sa il trecem, am sugerat.
-Uraaa...a mormait Tim.
-O sa incerc sa domolesc vantul asta puternic, a spus Julie. Asa cum faceam prima oara cand ne-am descoperit puterile.
Julie s-a concentrat, strangand pumnul. Podul inca se clatina, dar putin mai incet.
-Mai mult nu pot face, a spus Julie.
-E in regula, a spus Anna. Acum ori niciodata!
Am pasit usor pe pod. Eram aproape sa ma dezechilibrez. Podul ala era infernal! M-am uitat in spate catre ceilalti. Julie era ultima, probabil ca sa se asigure ca totul e bine. Dar tot nu ar fi putut sa fie bine. Podul ala incepea sa se clatine din ce in ce mai tare.
-Incerc...sa-l...opresc...murmurea Julie.
Apoi s-a intamplat. Foarte repede. Podul s-a clatinat mai tare ca un cutremur. Ne-am pierdut echilibrul si am alunecat cu totii. Am picat in gol, tipand si urland, dand bezmetic din maini. Julie tipa deasupra noastra, ea fiind singura care ramasese pe pod.
Apoi s-a intamplat altceva. La fel de repede. Am simtit ca cineva mi-a prins mana si apoi m-a ridicat in aer.
-Prinde-l pe Tim! Repede!
Era vocea lui Julie. Am simtit ca cineva cadea langa mine, asa ca am intins mana si am apucat ce am prins.
-Hei! Mi-ai prins piciorul!
Eram absolut sigura ca era Tim.
-Bine, Sarah! a spus Julie. Tineti-va bine!
Julie s-a indreptat spre ceilalti.
Ea l-a prins cu cealalta mana pe Alex care a prins-o pe Laura si apoi pe Anna.
-Nu mai pot sa va mai tin mult timp! ne-a strigat Julie. O sa va las iar pe pod!
-Nu o sa se clatine din nou?! i-am strigat.
-Nu prea cred! mi-a strigat ea inapoi.
Apoi am remarcat ca si Julie stralucea intr-o lumina alb-albastruie. Chiar daca sigur era extenuata de la efort, zambea la fel ca Alex mai devreme.
Am aterizat iar pe pod, cu o bufnitura.
-Scuze de partea cu piciorul, i-am spus lui Tim.
-Atata timp cat suntem in siguranta e bine, a spus el.
-Hei, podul nu se mai clatina! a remarcat Laura.
Podul nu se mai clatina. Era perfect calm. Am alergat pana in capat, apoi am rasuflat usurati. Ne-am imbratisat de parca nu o mai facusem pana acum. Era o senzatie super. Ne-am desprins din imbratisare, deoarece trebuia sa mergem mai departe. Dupa felul meu de a calcula timpul, trecusera aproximativ 20 de minute de cand incepusem Cursa Elementara. Trebuia sa ne grabim. Am alergat inspre urmatoarea incercare. Era tunelul acela. Acum ca il vedeam mai aproape, parea mai mult a intrarea unei pesteri. Era si acolo un simbol, care mi se parea ca ma cheama intr-un fel.
-Asta e sigur al tau, Sarah! mi-a spus Laura.
M-am apropiat si l-am atins. A stralucit intr-o culoare gri-argintie.
-Hai sa mergem! le-am spus celorlati.
Au dat din cap si m-au urmat. Am intrat in pestera si am ramas cu gura cascata. Era minunata! Tavanul si peretii erau plini de cristale si metale stralucitoare! Dar nu puteam sa stam sa le admiram la nesfarsit. Trebuia sa mergem in continuare.
-Ce-as mai poza chestiile astea! spune Alex in continuu.
Am mai mers putin, apoi am dat de o rascruce.
-Ne despartim atunci sau...a sugerat Tim.
-Eu o iau pe aici atunci, a spus Anna.
-NU! am strigat eu deodata. Ecoul s-a auzit in toata pestera.
-Sarah! a exclamat Laura.
-De ce sa nu o iau pe acolo? a intrebat Anna.
-Si de ce sa nu ne despartim? a intrebat si Julie.
-Nu...nu stiu...m-am balbait. Simt ca...ceva nu e bine daca o ia oricare dintre noi pe acolo.
-Pai, de ce? a intrebat Alex.
-Cred...STAI! Uitati-va pe jos! am tresarit.
Daca pana acum podeaua era ca cra a unei pesteri, la fiecare cale pe care o puteam lua era de un metal lucios si drept, fiecare diferit.
-E foarte ciudat...am murmurat. Asta e! Fiecare metal are ceva contra fiecaruia dintre voi, in afara de mine. Si din toate caile, exista doar una sigura!
-Si...care e aia? a intrebat Tim.
-Gata, Tim! l-a apostrofat Julie. Las-o sa se concentreze!
Am inchis ochii, incercand intr-un fel sa simt ce vor metalele sa spuna. Majoritatea imi dadeau dureri de cap. Trebuia sa gasesc calea cea buna. M-am concentrat si mai tare. Mi se parea ca simt ceva din a cincea iesire. Apoi am remarcat ca straluceam si eu, intr-o lumina gri-argintie. Asta era un semn bun.
-Pe aici! le-am aratat celorlalti calea. Am iesit din tunelul-pestera si am rasuflat usurata.
-Asta a fost mai simpla ca celelalte, si-a dat Tim cu parerea.
-Tot am fi putut sa o patim, Tim! i-a intors-o Laura.
-Pot sa pariez ca stiu sigur a cui e incercarea urmatoare! a spus Julie.
Era chestia aia cu foc.
-Mai si pui pariu? a ras Anna, care atingea semnul de pe un stalp mic de langa o groapa plina cu foc.