Cu totii avem momente pierdute din viata noastra pe care incercam adesea si in zadar sa le regasim, asa cum am facut eu inainte sa ma decid a asterne aceste cuvinte, incercand sa imi fac un bine si sa produc o eliberare.
Viata e un intreg si complet nonsens, ne zbatem sa o intelegem, sa ii dam un sens, sa ne alipim de alte fiinte la fel de pierdute precum noi, in speranta ca totusi...o sa ne regasim.
Nu e deloc asa, conexiunile pe care le dobandim adesea cu oamenii ne fac mult mai mult rau decat ne asteptam.
De ce? Noi oamenii suntem cruzi, reci, egoisti fata de semenii nostri iar imaginea pe care o avem despre noi ni se pare mult mai importanta decat cea fata de alti oameni. O dau in teorii si alegorii, desi nu acesta era scopul pentru care am zis sa incerc sa scriu, inceputul e cel mai greu, dar facand un rezumat: Am iubit, ne-am iubit, te-ai dus, ne-am risipit.
Iubire? Ce poveste frumoasa scoasa din basme, insa nici acolo nu era prea elaborata caci dupa casatorie se termina povestea, iar de aici reiese ca probabil iubirea tine pana la casatorie, cine stie.
Cred ca ar trebui sa incep cum ne-am cunoscut, sau cel putin asta imi trece prin cap ca ar trebui sa fac.
Precum majoritatea oamenilor din ziua de astazi, ne-am cunoscut pe facebook, fiind foarte sceptica nu am fost dornica de conversatie cu el datorita distantei si a mutrei lui ce imi inspira neincredere.
Mi se pare pueril ceea ce incerc sa spun asa ca am sa ma opresc aici.
