Pulsul vieții

II

Era seară. Amurg, de fapt. Iarnă. Mă uitam la sutele de oameni bine îmbrăcați care treceau grăbiți pe lângă mine. Grăbiți, hmm. Poate acasă îi aşteaptă cineva cu un zâmbet cald care îi va determina să dea jos haina. Timpul nu există. Aştept să-ți zăresc chipul, pentru că ştiu că doar de la distanță te pot privi. Mi-e frică de reacțiile pe care corpul meu le va afişa. Mi-e frică de faptul că m-aş putea ataşa de tine. Nu ştiu ce simt. Teamă? Fericire? Extaz? Nimic.
Te-am zărit şi am plecat capul. Nu pot privi la tine. M-ai cuprins într-o îmbrățişare şi am simțit cum ceva se aprinde.
"Tu nu ai voie să simți".
Ne-am plimbat ceva timp. Timp în care îți studiam mişcările şi respirația grea din cauza frigului de afară. Stând aşa, şi gândindu-mă că ar putea fi prima şi ultima dată, te-am luat de mână. O mână mare în care a mea se potrivea perfect. Mă simțeam bine.
"Tu nu ai voie să simți"
Eram într-un loc la periferia oraşului. Gara fluvială. Noapte. Singurul lucru care mă ajuta să te disting erau luminile stâlpurilor. Analizam priveliştea. Mă uitam la noi în acel peisaj înghețat stând îmbrățişați sub lumina slabă a unui stâlp. Şi era perfect. Perfect de dureros.
Am vrut să plec. Deşi ştiam că e posibil să nu ne mai vedem. Poate doar la liceu, unde îmi vei bântuii gândul de fiecare dată când voi trece pe hol.
Pe drum spre casă, cu tine încă ținându-mă de mână şi provocându-mi mii de explozii în stomac, mă gândeam. "Dacă nu acum, atunci când?". În ciuda timidității mele, mi-am adunat tot curajul şi te-am sărutat. Ochii închişi. Buze calde. Mii de senzații. Frig. Cald. Ce simt? Nimic.
Tu ai plecat. Iar eu am rămas aici uitându-mă la albul zăpezii cum se pierde în neant. Tristețea nopții acoperă totul. La fel şi pe mine.
Fericire? Teamă? Extaz? Ce simt?
Nimic.

poză făcută de mihakallinger