DECONGELARE

CAP. XIX - OGLINDA SUFLETULUI

             Mult  timp presa a fost plină de anunţuri despre accidentul care a fost devastator pentru familie, chiar pentru lumea întreagă. Au fost multe suspiciuni legate de cel ce a produs catastrofa, multe învinovăţiri fără rost. Doar pagini de ziar tipărite pe bandă rulantă, multă hârtie risipită inutil, plină cu aberaţii sau întrebări retorice fără noimă ori emisiuni telivizate cu un nou subiect de discuţie, noi pagini de internet. Mare vâlvă!

            „Steaua de geaţă s-a stins?”, „ Oare cine este criminalul celor doi tineri?”, „Au meritat soarta cei doi tineri ori probabil sunt blestemele căzute de pe urma părinţilor?”

             Aţi prins ideea... Înţeleg că majoriatea mă declară moartă, însă aşa cum a spus şi Vanessa, mai aveam ceva timp de petrecut prin zonă. E drept că nici prea vie nu mă găseai. Eram într-o stare intermediară, dacă o pot numi aşa. Să vă explic: Adevărata eu zăcea pe un pat de spital, în comă deja de patru zile; o fiinţă declarată moartă prematur de către ziarişti. Era îmbrăcată într-o pijama dată de la spital probabil, căci era groaznică, şi legată la diferite aparate care îi mai dădeau posibilitatea să respire, aşadar o ţineau în viaţă. Câteva bandaje pe ici, colo, iar în rest nimic deosebit.

            Cealaltă eu stătea în picioare înaintea patului. Bătea enervant din picior, în timp ce se uita la televizorul agaţat în perete, care anunţa Ştirile locale.

            O să mă opresc la povestea celei din urmă, deoarece patru ani pentrecuţi pe un pat de spital nu sună foarte palpitant.

           Aşadar sunt tot eu, Astrid Blanca. Am revenit printre cei vii într-o fomă mai specială, totodată nouă şi sinistră. Eram un fel de proiecţie a sufletului care nu a fost lăsat să moară.  M-am obişnuit repede cu „forma” nou căpătată. Aveam totuşi ceva nemulţumiri: de exemplu nu mă puteam vedea în oglindă, defapt nu prea îmi puteam vedea mâinile sau picioarele foarte bine, dat fiind faptul că eram într-o stare translucidă; diafană, dacă vreau să sune mai bine. În rest prea multe inconveniente nu erau. Eram îmbrăcată aşa cum eram înainte de accident, nu aveam fracturi sau zgârieturi, iar oamenii nu mă puteau vedea. Totul bine şi frumos, dar tot nu vedeam scopul. Cu ce bun mă mai aflam aici? Să mă privesc singură cum mor? Să fim serioşi, dacă îngerii te supun la astfel de chiunuri, atunci nu vreau să îmi imaginez cum e in Iad. Trebuia totuşi să fie ceva, iar acel ceva l-am descoperit abia mai târziu.

           Pentru început încercam să mă obişnuiesc cu starea actuală. Am încercat să trec prin ziduri, uşi şi nimic. Am încercat să mut lucruri din loc şi iarăşi am dat greş. Aşa deci nicio putere de fantomă. În continuare nu îmi vedeam rostul.

         Nu îmi era foame şi nici sete. Asta era un lucru bun, deoarece nu aş fi ştiut cum să mă hrănesc dacă nu puteam să apuc nimic. Era destul de supărător la început, însă cu timpul m-am obişnuit.

          Am obsevat că părinţii mă vizitau destul de des la început. Şi Marriam venea cam de două ori pe săptămână. Erau si bunicii prin preajmă de multe ori. Am înţeles că am parte de o trataţie mai bună şi mai multă atenţie decât atunci când mergeam pe picioarele mele. Nu era nicio pagubă!

        Mi-am dat seama că m-au iubit puţin totuşi, în felul lor aspru şi rece. Dovada era că veneau aici. Doreau într-adevăr şi mediatizare, dar mai cu seamă veneau pentru mine. Aveam pe măsuţa albă mereu un buchet de flori. Niciodată nu lăsa să se oflilească şi puneau altul în loc. Era un gest draguţ din partea lor.

        Uneori nu îmi vorbeau deloc. Doar priveau lung. Alteori îmi spuneau cuvinte frumoase, dar de prisos în momentul de faţă. Se pare că vina a fost ridicată atunci când tata a aflat despre adoptul lui Eric. A pus cap la cap situaţia şi a bănuit că aflasem şi noi; doar aşa ne-am permis să comitem fărădelegea. Cel puţin aşa dorea să creadă, acum, cât mai aveam un pas până să-l revăd pe Eric.  

         Primeam tot felul de felicitări şi flori şi mesaje drăguţe, însă nu cunoşteam mai pe nimeni dintre cei care le trmiteau. Probabil firea omenească nu s-a pierdut totuşi şi arătau şi ei puţină afecţiune mai ales când era vorba de fiica unui mare om de afaceri. De obicei nu subapreciez persoanele drăguţe, dar sunt sigură că mulţi dintre ei aveau intenţii multiple. Era probabil ca cineva sa le citească mesajul înduioşător şi să reîmprospăteze contul familiei. Cam aşa stau lucrurile în era noastră, fie că vreţi, fie că nu să acceptaţi situaţia.

             Dacă e să privim mai în amănunt este un secol în care nu eşti tu cel care alege. De cele mai multe ori este banul. Iar dacă nu-l ai la îndemână este posibil să mori sau din contră să nu fi lăsat nici să mori în linişte şi pace.

            Evident aici nu vreau să se înţeleagă că-i pun pe toţi la un loc. Doar pe mulţi dintre ei.

          Am remarcat că aici timpul se scurge foarte încet. Să treci de la o extremă la alta este destul de dificil. Oricum nu prea ţineam socoteala, căci nu mă interesa prea mult că e noapte sau zi. Nu puteam să dorm, nici măcar să mă aşez jos undeva. Cu toate astea nu era obositor. Eram neutră la toate trăirile omeneşti de genul.

           Adevărat că începusem să mă plictisesc în camera de spital. Am petrecut primele două săptămâni sau aproximativ încercând să-mi dau seama ce am de făcut. Nicio idee strălucită. Era şi suficient de plictisitor în salonul meu. Pereţii erau albi, patul cu lenjerie albă, două scaune lăsate la întâmplare după ce vizitatorii s-au ridicat, o măsuţă destul de frumoasă lângă pat care susţinea aparatura medicală, perfuzii şi restul conexiunilor mele tehologice, un dulăpior de juma de metru cu cinci sertare sprapuse, iar pe blatul alb evident erau florile mereu prezente. Sigurul tablou de pe perete derula imagini îm mod cursiv. Nume de cod: televizorul, care nu înceta să transmită ştirile locale. Eram omniprezentă de la canalul 1 pana la 98.

         Am observat cam toate greşelile gramaticale pe care le făceau în mod curent şi probabil voit unii comentatori. Devenisem deja sigură când urmau să greşească şi când nu. Deci, da! Devenisem obsedată de televizor, nu voit, dar cu acte în regulă. Nici nu aveam altceva mai bun de făcut. Sau mă rog, de care eu să-mi fi dat seama până acum. Era prea mult alb în jur şi o pată constantă de verde lăsată de flori. Aveau un fel de efect pentru mine, cum e kriptonita pentru Superman. Toate astea au continuat în jur de o lună, poate chiar două. Până când am prins lozul cel mare!

        S-ar fi zis că nu eram foarte inteligentă, dar pentru mine valora destul să mă prind de pont chiar şi după două luni în care m-am uital la tipa de pe canalul 7, care o dată la două săptămâni purta o bluză albastră cu un decolteu adânc. Chiar nu au oameni şi pentru aşa ceva?

           În fine... Am înţeles într-un sfârşit că nu pot să trec prin uşi, dar pot foarte lejer să ies când sunt deschise. Adevărul era că nu străteau larg deschise să mă aştepte pe mine ieşind, însă mă puteam strecura în urma cuiva ori într-un moment de neatenţie al asistentei. Aşadar operaţiunea escapada: reuşit!