O durere groaznică de cap mă face să deschid ochii, dar în jurul meu e încă întuneric. Odaia în care mă aflu e destul de încăpătoare. Mă dau jos din patul înalt cu cearceafuri mătăsoase și dau jaluzele la o parte. Un val de lumină orbitoare mă izbește în față. După ce ochii mi se ajustează cu lumina privesc pe fereastră. Curtea din spate mă face să îmi dau seama unde mă aflu. Da! încă sunt în conacul familiei Woodbery. Pe o noptieră zăresc o fotografie frumos așezată într-o ramă din lemn. În ea îi observ pe Roy și Roman cu bunicul lor și o fetiță care nu părea mai mare de zece ani. Reea...gândesc. Mai observ și alte fotografii și îmi dau seama că mă aflu în camera lui Roy. Zăresc oglinda și mă privesc. Îmi privesc brațul și observ că mușcătura se mai vindecase, dar încă era acolo. Nu mă mai ustură, ceea ce e de bine, cred.
De undeva aud voci, multe, amestecate. Deschid ușor ușa ca și când nu aș vrea ca nimeni să mă observe. Pășesc tiptil afară. Multe camere și uși apar în fața mea, de jur împrejurul holului cel mare. Undeva zăresc niște scări. Din partea aceea se aud vocile. Mă opresc deasupra scărilor. Toată lumea era îmbrăcată în negru și erau cu toții adunați în jurul unui sicriu. Mă întreb cine a murit și încerc să îl caut cu privirea pe Roy. Îl zăresc pe Roman și mai recunosc pe câțiva pe care i-am mai văzut prin oraș sau în barul lui Holly. O femeie mă observă și se uită ciudat la mine. Aceasta îi face semn bărbatului de lângă ea și, în câteva clipe, toate privirile se îndreaptă asupra mea. Cumva, acest lucru îmi dă o stare de neliniște. Mă simt ca o antilopă în groapa cu lei. Nu zic nimic. Aștept ca cineva să pornească o discuție. Un bărbat de vârstă mijlocie se apropie de scări. Părul destul de lung și nearanjat și fața încrețită mă înfioară, dar nu mă mișc. Scrâșnește din dinți și are în el o furie cu greu controlată.
-Oprește-te, unchiule! rostește Roman, punând o mână pe umărul lui.
Acesta îi înlătură mâna printr-o mișcare bruscă și rage la el, dar Roman nici nu se clatină din loc, deși eu am tresărit. Bărbatul pleacă nervos printre ceilalți. De undeva apare și Roy. Acesta urca la mine.
-Te-ai trezit...îmi spune. Cum te simți?
-Bine, cred! îi răspund.
-Haide! Nu trebuia să ieși din cameră! rostește mă trage după el prin holul cel mare.
-Roy! Ce se întâmplă? îl întreb confuză.
-Mă bucur că te-ai trezit! îmi spune și mă sărută apăsat pe frunte.
Îmi apucă apoi brațul și îmi examinează mușcătura.
-E aproape vindecată! exclamă oarecum ușurat.
-Roy! Cine e în acel sicriu? îl mai întreb odată.
Ajungem din nou în camera lui. Se așează pe pat, iar fața îi cade într-o tristețe adâncă. Mă așez și eu lângă el.
-E...e bunicul...rostește încet. S-a stins în această dimineață.
Observ că are ochii înlăcrimați. Îi prind mâna într-a mea.
- Cum s-a întâmplat asta? întreb apoi.
-Îți amintești că bunicul a spus că va fi un preț? Când te-a vindecat, și-a folosit toată puterea, iar asta l-a ucis.
-Deci e vina mea...Roy îmi pare nespus de rău. Dacă aș fi știut că asta se va întâmpla nu aș fi vrut să fiu salvată.
-Nimeni nu a știut că asta se va întâmpla, cu excepția bunicului. Nu e vina ta, Lexi. A fost dorința lui.
Preț de câteva momente se așterne liniștea în cameră. Pot auzi respirația greoaie a lui Roy.
-Omul acela, unchiul vostru...părea destul de deranjat de prezența mea, la fel și restul. Am văzut cum mă priveau. Sunt conștienți că vă cunosc secretul. Nu mă vor lăsa să plec în viață de aici, nu-i așa?
-Hei, liniștește-te. Nu s-a pus problema de așa ceva. Nu știu încă ce să facă cu tine. Doar noul Alpha va putea decide.
-Noul Alpha? Cine e acesta? întreb speriată.
-Nu s-a ales încă unul. Vom avea timp până la următoarea lună plină. Atunci va avea loc ritualul de ascensiune.
Mă ridic și îmi trec mâinile prin păr.
-Următoare lună? Și până atunci voi stai aici închisă așteptându-mi sentința la moarte? Vreau să merg acasă.
Mă sprijin ușor de dunga patului. Roy se ridică și îmi prinde mâinile.
-Lexi, vreau să asculți foarte atent ce o să îți povestesc acum. Înainte de a muri, bunicul ne-a povestit despre ce se întâmplă când un Alpha își folosește toată puterea pentru a salva un om. Această practică e una împotriva naturii. Specia noastră ar trebui să rămână un secret, iar când un om este mușcat, acesta nu va mai trăi pentru a povesti și altora. Îți amintești de ce a spus despre natură ca fiind un cerc care poate fi străbătut în sensul acelor de ceasornic sau invers?
-Nu înțeleg, Roy. Ce vrei să spui cu asta? întreb pierdută complet.
-Cu foarte mult timp în urmă, specia noastră deținea supremația in lume. Nimic nu ne putea sta în cale, fie zi sau noapte. Nu era nimic pe lume care să ne poată opri, așa că protectorii naturii ne-au preschimbat în oameni pentru a ne diminua forța distructivă. De aceea, putem să alergăm în forma noastră adevărată doar atunci când luna se află la putere maximă. Ceea ce vreau să zic este că, dacă un lup s-a putut preschimba în om, atunci și un om poate deveni lup. Lexi, nu vei fi condamnată la moarte pentru că...(se oprește și respiră adânc) e interzis să ucidem pe cineva ca noi dacă acesta e inocent. E legea haitei!
-Ce? Cum adică...ce vrei să spui? întreb total confuză deoarece chiar nu înțeleg nimic.
-Lexi! Ai devenit un vârcolac, un prădător al nopților cu lună! rostește clar și tare.
Auzul acestor cuvinte îmi încețoșează pentru moment privirea. Îmi smulg mâinile dintr-ale lui.
-Nu, asta nu poate fi adevărat....rostesc și lacrimile îmi inundă obrajii.
Roy încearcă să mă ia de mână, dar mă feresc.
-Mă simt la fel ca înainte, Roy! Te înșeli...rostesc convinsă de propriul meu adevăr.
-Lexi, dă-mi mâna ta.
Îi întind mâna, iar el mi-o așează în dreptul inimii sale.
-Închide ochii, îmi rostește, iar eu îl ascult. Poți să îmi simți bătăile?
Dau din cap afirmativ.
-Poți să le auzi?
Mă concentrez asupra auzului și în urechi îmi răsună niște ticăite. Deschid ochii speriată. Îmi retrag mâna, dar Roy nu mă lasă să mă îndepărtez de el. Își duce ușor mâna peste obrajii mei și îmi șterge lacrimile.
-Asta nu poate fi adevărat...rostesc încet, iar el își duce mâinile în jurul meu și mă îmbrățișează.
Îmi las capul pe umărul lui, iar el îmi masează părul cu degetele.
-Voi fi lângă tine, îmi spune și nu îmi dă drumul.
CITEȘTI
Pradatori de noapte
Lobisomem''Unele umbre sunt atât de întunecate încât, punând lumină asupra lor, se întunecă și mai mult.'' Viața lui Lexi și a fratelui său se va schimba radical atunci când, ramânând orfani, ajung să locuiască cu un unchi despre care nu știau mai nimic. N...
