Fiori la superlativ

I.

           S-a-ntâmplat în jurul vârstei de 6 ani când părinţii mei s-au decis din nu ştiam pe atunci ce motiv să-şi separe drumurile.Mai târziu, la vârsta de 10 ani, tatăl meu – părintele cu care decisesem sărămân – mi-a explicat încet-încet motivele despărţirii lui de mama şi faptul căoamenii, chiar dacă se căsătoresc, nu sunt obligaţi să fie împreună pe veciatâta timp cât iubirea se pierde şi rămâne doar acea responsabilitate – care sedovedea a fi Eu – singura persoană pentru care părinţii mei se mai vedeau înweekend-urile şi vacanţele mele. Trebuiau să procedeze conform verdictului luatde judecător şi să mă "împartă" ca să zic aşa. Evident, tatăl meu îşi alesesedin prima, fără nicio reţinere, parte cea mai grea, anume să mă ia el în cursulsăptămânii şi asta pentru că mama mă voia doar în weekend-uri şi uneori vacanţe– desigur, când era în ţară, fără iubitul ei afro-american. Dezamăgirea creatăde ea la o vârstă zic eu destul de fragedă la care niciun copil nu ar trebui săo trăiască, nici măcar să o simtă a fost una foarte profundă, care mi-a marcatîntr-un fel copilăria. Nu sunt cazul acela care să sufăr după mama care a făcutîn viaţa ei greşeli, ci sunt cazul acela unde mă bucur şi m-am bucurat defiecare dată că am un tată ca al meu. De aceea, mă consider cea mai norocoasăfată cu un singur părinte care la ora actuală e singurul bărbat de care amnevoie în viaţa mea, pe care îl iubesc necodiţionat şi pe care îl respectpentru educaţia pe care mi-a oferit-o cum ştia el mai bine de cuviinţă. 

Cu tata stăteam în Arizona, Phoenix, iar cândvenea mama, mă lua în Tucson, tot Arizona. Pot spune că aveam o viaţă destul depalpitantă până când mama s-a plictisit să o vizitez în weekend-uri aşa că m-alăsat tatei. A sunat trist prima oară când am auzit, dar fiindcă mama mă maidezamăgise odată, începusem să cred că de fapt asta face ea – îşi dezamăgeştefiica, dar şi pe tata, care deşi voia să mă ţină şi în weekend-uri aproape deel, îi părea bine că femeii care m-a născut încă îi pasă de copilul ei şi vreasă-i vadă chipul chiar dacă nu se poate tot timpul. După asta, m-am întrebat tot timpulce fel de femeie era cu adevărat mama mea? Sau mai bine zis, putea ea fi numită"mamă"? Apelativul "mamă" este unul care ar trebui să fie atribuit doar acelorfemei care în ciuda faptului că mariajul cu soţul nu mai funcţioează şi deambele părţi este decis să aibă loc un divorţ, să nu-şi părăsească copilul indiferentde circumstanţe sau că pur şi simplu,după 8 ani de căsnicie, ţi-ai ales un bărbat mai negru că vezi Doamne aşa facfemeile adevărate. Nu! Şi scârbos. Nu că aş fi rasistă, dar nu l-am înghiţitniciodată pe fiinţa aia numită "tată vitreg". E din categoria acelor oamenilibidionşi care au mulţi bani şi dacă îi au consideră că asta îi face buriculpământului şi că fata iubitei făcută cu fostul soţ îl va adora şi numi mai apoi"tată". Nu, nu se va întâmpla asta la mine. Tata e tata şi e unicul şi singurulpe care sunt mândră că îl pot striga aşa. Restul bărbaţilor de care o să aibăparte mama sunt doar nişte bărbaţi distruşi de bani şi dorinţa de a avea câte ofemeie pe săptămână... sau de ce nu chiar pe zi? Aşa e mai nou şi chiar "la modă". 

Observaţi cât de trist poate fi să fii o femeie de genul ăsta? O respect, dar o şi urăsc uneori. O iubesc pentru că am şi din sângele ei, dar parcă n-aş mai dori asta. Uneori îmi doream să nu o fi avut niciodată decât să trăiesc aşa din cauza greşelilor ei. Dar cu toate astea, nu mă plâng de mine, de ceea ce sunt eu. Mereu m-am mulţumit cu ce aveam chiar dacă pe ici pe colo mai erau câteva lipsuri. Mereu am zâmbit când încă o dezamăgire m-a doborât, chiar dacă am plans în hohote după aceea. Mereu am luat tot răul dintr-un om, arătându-i binele care îl face frumos şi ceea ce este el cu adevărat. Mereu am câştigat prin gânduri rele, chiar dacă ştiam că tot la rău ajung dacă gândesc aşa. Mereu m-am conformat, chiar dacă o părticică din inima mea încă era zdrobită. Mereu m-am pierdut pe mine însumi, chiar dacă nu rămânsesem rătăcită pe nicăieri. Mereu am zâmbit când bucuria unui prieten i se vede în sclipirea din ochi. Mereu am fost eu... Ana Morley, copilul cu un singur părinte care îi e alături şi îl iubeşte.

Eu sunt! Mereu cu zâmbetul pe buze şi capul sus... nu de alta, dar începe liceul. Pentru asta chiar ne trebuie ceva voinţă şi haine noi, să nu uităm de haine...

~ Cioc! * cioc!* ~

- Da? Am zis eu închizându-mi jurnalul şi privind către uşă unde un gentelman mă aştepta cu ceva bun. Da, era tata...

- Ce face, majestatea Sa ?

- Tată, nu sunt o regină să-mi spui aşa, ţi-am mai zis...

- Dar o prinţesă?

- În regulă - a început să râdă – dar doar ca să-ţi fac pe plac.

- Mă mulţumesc şi cu atât ma... prinţesa mea.

- Mulţumesc! i-am zâmbit – apropo, ce este cu vizita în camera mea? Iar nu te descurci cu... ştii tu...

- Oh, nu, nu e asta!

- Dar?

- Te aştept jos în 10 minute. În bucătărie - trage uşa să plece – de fapt pe acoperiş, ne vedem pe acoperiş. Mai bine, nu?

- E ok oriunde, ta'... poţi să-mi spui şi aici ce este.

- Nu! De data asta schimbăm locul.

- Ok, asta a sunat ciudat.

- La fel ca tipul ăla de care îţi pla... – am luat o pernă şi am aruncat-o către el – bine, bine, el e mult mai ciuaaat.

- Tatăăăăă!

- Şi eu te iubesc, scumpo! – coboară scările râzând.

Duh... tata e uneori aşa enervant! Dar tot îl iubesc, nu mă pot abţine. Sunt încăpăţânată, da, asta sunt şi fiţi pe fază că aşa voi fi mereu... presupun. A venit la mine în cameră aşa ţanţoş încercând să parăserios ca să mă sperie. Inteligent, ce pot spune... dar nu suficient. Mă ducjos, m-a chemat zicându-mi că e ceva important. Mă întreb ce-o fi...