Orașul de cenușă (#1)

XXXV - Acasă

Capitolul 35
Acasă

         Mă simțeam a nimănui, pentru că totul s-a terminat atât de tragic în viața mea, toate din vina unui maniac nebun care voia cu orice preț să îmi ucidă familia. Care m-a ținut închisă timp de două săptămâni, în care deja uitasem șirul zilelor stând închisă între patru pereți. Norocul meu a fost să dau peste un înger, Mirine, care m-a ajutat să plec din locul acela blestemat și să fug departe.

         Gândul îmi zboară instantaneu la ea, și sunt sigură că Ragnarock acum mă caută ca nebunul, iar ea e speriată să nu se dea de gol. Sigur că Ragnarock deja a pus toată armata lui să mă caute, așa că grăbesc pasul prin cimitir. Sute de oameni erau îngropați aici, iar morminele cimitirul​ui erau așezate într-o ordine anume, în funcție de data morții. Mormintele început să devină doar din pământ, cu câteva coroane așezate deasupra pământului lucrat, iar în fața fiecărui mormânt o cruce aproape cât mine de mare, neagră​, inscripționa numele răposatului.

         O iau la stânga spre câteva morminte ce par a fi proaspăt astupate, crucile lor fiind de un negru complet, abia vopsite. Eram la marginea cimitirului, iar în fața mormintelor de pământ se întindeau cele de piatră. Privesc prima cruce al mormântului din pământ, însă era nescrisă. Le privesc îndelung și pe celelalte și observ că toate sunt goale, iar când m-am uitat în spate, crucile din următorul rând erau scrise, dar pe partea cealaltă. Înaintez cu grijă pe lângă mormânt, și cum ajung pe partea cealaltă privesc prima cruce la care m-am uitat. Lea Spok 1957 - 2016. Corpul începe să îmi tremure de îndată ce constat că eram aproape, foarte aproape de mormântul lor. Mă rotesc pe călcâie spre celelalte morminte și văd o siluetă masculină, îmbrăcată complet în negru și cu o glugă pe cap, stătea ghemuit pe cavoul închis al ultimului mormânt de piatră, privind absent spre mormântul de pământ din fața sa. Stătea ghemuit adăpostit la umbra unui copac veștejit și bătrân, și parcă era rupt din altă lume. Înaintez citind fiecare cruce, însă erau doar oameni mai în vârstă, care au încetat în viață de curând. Mă apropiam din ce în ce mai tare de băiat, și fără să realizez am trecut de două morminte, ajungând la ante-penultimul. Nu-i puteam zări fața băiatului, însă nu părea a fi cine știe cât de bătrân. Era afundat în gânduri, stând cu mâinile pe genunchii adunați la piept.

         Mi-am coborât privirea în jos, iar picioarele începu să îmi tremure mai tare ca până acum, privirea să mi se încețoșeze acaparată de lacrimi și inima mi se opri de câteva ori.

         Dylan Williams 1997 - 2016, scris cu majuscule erau cuvintele pe care nu credeam că o să le văd atât de rapid. Reciteam micuța tăbliță suspendată de cruce și nu îmi venea să cred. Inima îmi pulsa cu putere, vrând să iasă din piept și să meargă după el. Caligrafia scrisului începea încet, încet, să nu se mai zărească, ochii fiindu-mi acaparați de lacrimi. Mi-am trecut degetele tremurânde peste cruce, apropiindu-le lent de tăbliță însă nu​ am atins-o. Îmi era teamă să o ating. M-am prăbușit la pământ plângând în hohote.

         Aveam atât de multe planuri cu Dylan. A fost primul băiat din viața mea căruia m-aș fi dăruit întru-totul, să fiu a lui și el al meu, să fim împreună fericiți. Am fi putut fi o familie, simțeam asta. Dacă nu fusese atât de complicat, am fi ajuns departe, împreună. Ar fi fost altfel. Dacă tata nu ar fi avut antecedente cu maniacul nebun, am fi fost o familie fericită, frumoasă, numeroasă.

         Un val de lacrimi îmi coboară pe obraji când îmi aduc aminte de tata, care și el zace mort undeva îngropat în cimitirul ăsta. Degeaba îl învinovățeam fiindcă el nu mai era, ne-a lăsat pe mine și pe mama suferinde. Iar Dylan și-a lăsat întreaga sa familie.