Domnului profesor, cu foarte multa dragoste.

Cap X- San Francisco, here I come!

N-avusesem prea mult timp sa ma dezmeticesc uitandu-ma la profesorul meu de matematica care brusc iesise de sub apa direct in toaleta fetelor. Un brat ma insfacase direct si ma condusese efectiv cu viteza luminii afara din camaruta aproape inundata. Afara, cineva chemase deja pompierii, care incepusera sa alerge inspre piscina inainte de a se obosi sa mai salveze eventualii sechestrati  din toaleta. Toate astea se petrecusera intr-o nauceala completa iar bilantul fusese totusi unul fericit: Martin ma salvase pe mine, Peterson se intorsese triumfator cu Aylin in brate, cursurile de scufundari fusesera anulate, toaleta inchisa si balul terminat brusc, putin dupa miezul noptii. In nebunia generala plecasem acasa cu mama, iar ziua de duminica mi-o petrecusem ca o leguma pe canapea, uitandu-ma in gol. Nu imi venea sa cred ca toate tampeniile astea mi se intamplasera mine. Nu puteam sa-mi scot din minte sarutul acela apasat din curtea liceului, scuzele penibile de dupa, inundatia si ochii aceia electrici ai omului care imi dadea mereu fiori pe sina spinarii. Aflasem atat de multe, dar nimic nu se lega. Martin era indragostit de mine, Aylin de el. Situatia era mai mult decat stanjenitoare.  Si apoi fusesem si vazuta in timp ce eram sarutata. Imi vajaia capul cand maica-mea imi postase pe masuta din sufragerie o cana cu cafea cu lapte (care in definitiv era mai mult lapte cu cativa stropi de cafea). As fi dat orice sa fi plecat in orice clipa din oraselul acela, sa ma intorc la viata normala din San Francisco. Deodata ma apucase tremuratul. Toate ca toate,  dar luni aveam sa dau cu ochii de aceiasi oameni alaturi de care am participat la dramoleta de sambata noapte.

Deodata ziua de luni devenise devenise acea zi a Apocalipsei Penibilului. Ma simteam mai rau ca atunci cand trebuia sa dau un test pentru care clar nu eram pregatita. Pur si simplu nu vroiam sa vad pe nimeni, imi era frica de potentialele intrebari si simteam ca toata lumea trebuia sa se simta la fel de stanjenita ca si mine. Mi-ar fi placut atat de tare sa chiulesc sau sa se intample ceva si sa fie anulate orele. Pana si o amenintare cu bomba mi se parea plauzibila, orice pentru a opri ziua de luni... 

Spre disperarea mea, nimic din toate astea nu se intamplasera, iar luni, la 7 dimineata imi pusesem uniforma, imi stransesem parul si o taiasem cam lalaie la scoala, sperand pana in ultimul moment (mai exact pana cand pusesem piciorul in curtea liceului) ca totul va fi anulat.  Agitatia era mare, si dupa cum se putea observa, nimeni nu intrase inca la ore. Aceleasi bisericute dintotdeauna susoteau, barfeau, se amuzau pe la colturi si prin mijlocul terenului de baschet. Ma rugam in gand sa dau de o fata familiara, altcineva in afara de Martin, Aylin sau Peterson.  Pana la urma o gasisem pe Sandra, mai aeriana ca niciodata, plutind inspre mine si luandu-ma de gat.

-          Hai aici, mai aproape de scena!

-          Mai aproape de scena?

-          Astea sunt ordinele, imi spuse razand si facand… aceeasi moaca tampitica dintotdeauna.

-          Ordinele cui?

-          Ei, ai rabdare, ai sa vezi ce se intampla…

Incepusem sa ma uit in jos stingherita. In jurul meu, lumea incepuse sa se aglomereze. Cand imi ridicasem ochii, vazusem ca se amenajase o mica scena fix langa cladirea liceului, pe marignea zidului.

-          Ce mai e si prostia asta?

-          Ah, pai stii tu, directoarea trebuie sa tina discursul de dupa bal si…

-          Discursul de dupa bal?

-          Da, asa se intampla mereu… ma intreb pe unde o fi Aylin. Trebuia sa ne vedem aici.

Incepusem sa ii tin pumnii lui Aylin ca sa greseasca locul, sa se strice ceasul de dimineata sau pur si simplu sa treaca pe langa noi fara sa ne observe. As fi rupt-o la fuga doar sa nu dau cu ochii de personajele de care ma simteam cel mai apropiata: Aylin, prietena mea cea mai buna, Martin care nu-mi dadea niciodata pace si… Tristan Peterson, care… ma sarutase intr-un mod complet aiurea la bal. Amintindu-mi de sarut, incepusem sa ma inrosesc. Atat de multe momente penibile se intamplasera intr-o singura seara incat mi-era o rusine groaznica. Cand imi era lumea mai draga ma trezisem cu o mana pe umar: era Martin.