Un triunghi interesant:
- o femeie sensibila, blocata intr-o casnicie fara iubire ;
- un sot paralizat, care incearca sa ii controleze fiecare miscare ;
- un tanar atragator, dar cu probleme financiare .
Oare toti avem dreptul la iubire ? Daca tot c...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
E deja ora 3, noaptea. Incerc sa adorm, dar e foarte cald si nu reusesc. Continui sa ma foiesc, cautand o parte racoroasa, prin patul incapator.
La un moment dat, parca aud un zgomot din camera alaturata. Cred ca e Alex. Se pare ca nici el nu reuseste sa adoarma.
Daca nu as fi sigura ca m-ar certa din nou, m-as duce sa vad daca e totul in regula. Dar, de la accidentul de acum doi ani, de cand a paralizat si e in scaunul cu rotile, a devenit foarte dificil.
Suntem impreuna de patru ani. Primul an a fost de vis. Atunci ne-am si casatorit. Dar, incet, incet relatia a inceput sa se deterioreze. El era gelos si posesiv, fara a avea motive intemeiate. Iar, eu incepusem sa ma satur de vesnicele scandaluri.
Asa, am ajuns in pragul despartirii. La un moment dat, dupa o cearta cu mine, a plecat furios. A pierdut controlul volanului si a intrat intr-un pom.
Alex nu reuseste nici acum, dupa doi ani de la accident, sa isi accepte noua conditie. Are nevoie de ajutor specializat, dar nu il vrea.
Nu stiu cum sa ma mai port cu el pt ca trece dintr-o extrema in alta. Daca il ajut, imi spune ca el nu este un neajutorat, ca se poate descurca si singur. Daca nu o fac, ma acuza ca nu imi pasa.
Stiu ca ii este foarte greu, dar nici mie nu mi-e usor. Atunci cand ai grija de un bolnav, lumea uita ca si tu esti doar o fiinta umana, cu nevoi si probleme, nu poti fi redus doar la starea de "ingrijitor"...
Treptat, mi-a cerut sa renunt la orice in afara de el : la socializare, la prieteni si la hobby-ul meu : pictura peisajelor montane. Toate acestea, cu motivatia ca are nevoie de mine, acasa. Dar, atunci cand ramaneam cu el, era iritat. Nimic din ce faceam, nu era bine.
Singurul lucru la care nu am renuntat a ramas locul de munca, unde intr-adevar fac ceva care imi place : PR si Campanii Sociale pentru o multinationala, din domeniul retail-ului. Colegele mele, munca in sine, atmosfera din birou, ma ajuta sa mai uit de problemele de acasa.
Dupa accidentul lui Alex, mi-am luat luat concediu neplatit 3 luni. In timpul acesta, el a reusit sa devina destul de independent pentru a sta singur, pana veneam eu de la lucru. Initial, ma simteam foarte vinovata cand plecam dimineata si il lasam singur. Nici el nu imi usura situatia. Cred ca dependenta lui e mai mult psihologica, sa ma stie acolo. Pentru ca de ajutat efectiv, nu ma lasa. Si daca o faceam, ma critica de fiecare data.
Din nou se aude o bufnitura. Acum chiar ma duc sa vad ce face, nu ma intereseaza ca se va supara. Ma ridic grabita, trec prin holul intunecat si deschid usa de la camera lui. Il vad cazut pe jos, intre scaunul cu rotile si pat. Ma reped sa il ridic.
- Alex, de ce nu m-ai strigat ?
- Ce cauti aici ? Nu ti-am zis ca ma descurc si singur ? striga la mine.
Nu ii mai raspund. Cu greu, reusesc sa il ajut sa se puna in pat.
- Hai, du-te si culca-te. Nu am nevoie de tine! imi arunca nervos, inchizand ochii si intorcandu-se cu spatele la mine.
