Am uitat cum e să scriu
Am uitat de briza albastră
De ecoul ei pustiu
Și de liniștea sihastră.
Am uitat că nu există-un lucru mai frumos
Decât marea cum sărută malul pentru infinite
Lăsându-i gustul cel spumos
În refluxuri mărginite.
Am uitat de noaptea dură
Și frecvența-i ascuțită
Și de stele care urlă
La luna cea amorțită.
Am uitat de alge verzui
Care se agață de pietre ca și când ar fi ultima salvare
Înmărmurind acolo ca niște pistrui
Pe o față pură,dar plină de teroare...
Am uitat cum scoicile se-ascund
De văzul lumii ce le fură
Și pe sub valuri, în străfund
Locuri își făcură...
Am uitat de podul nostru plini de pescăruși
Care caută un loc pentru răgaz
Din pene, fum și gheață ei au fost compuși
Ca să moară liberi în recele popas...
Am uitat că m-am pierdut atunci când te-am pierdut
Și acum mint, când zic că nimic n-am simțit
Căci tu în valuri mori,în valuri te-ai născut
Și nu știi că mă doare de mă vezi zâmbind...
Și-am uitat cu greu,dar am uitat de tot
A fost mult prea de demult
Când în marea ta am intrat să-not
Și înecată-am fost, uitând să te uit...
