Iubirea și minciuna reușesc să trăiască împreună? Iubirea este ceva ce nu poate fi descris în cuvinte dar de multe ori înseamnă și suferință. Suferința provocată de minciuni și secrete.
Elizabeth încearcă din răsputeri să respingă iubirea însă când...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Am aruncat o ultimă privire din cadrul ușii: camera de zi, odată mobilată și plină de viață, era goală. Tablorurile care în urmă cu două zile atârnau pe pereții imaculați erau depozitate în cutii, altături de alte obiecte de ornament, în drum spre San Diego. Mobilierul a fost și el expediat către noua locuință. Apartamentul în care am trăit pentru ultimii doi ani avea să fie cumpărat, iar cei 4 pereți care au asisitat la multe întâmplari fericite din viața mea, aveau să fie martori altor amintiri plăcute pentru alte persoane.
În urmă cu doi ani, pe data de 18 august, părinții mi-au dăruit niște chei. Am înteles din prima că îmi cumpăraseră un apartament: era visul meu. Întotdeauna mi-am dorit să locuiesc singură. Am fost mereu o persoană hotărâtă. Când am terminat liceul aveam deja în minte viitorul meu, urma să locuiesc singură și să-mi găsesc un job bun, însă partea cu jobul nu a fost îndeplinită pe deplin. De la 18 pâna la 20 de ani am avut multe joburi dar visul meu nu era să devin o chelneriță oarecare. Mi-am dorit mereu să am un post de lucru cât mai bun fără a fi nevoie de o universitate, iar la vârsta de 22 de ani l-am găsit. Partea proastă? Era la 580 de kilometrii depărtare.
Ești bine? am tresărit la auzul unei voci masculine din spatele meu. M-am întors pe călcâie și am privit spre Jeremy, un băiat care locuia în apartamenul de lângă mine.
— Bună Jeremy. Da, sunt bine, am răspuns clipind des pentru a alunga lacrimile care mi s-au format în timp ce priveam absentă interiorul fostei mele locuințe.
— Ți-ai luat vacanță? ma întrebă privind valiza de la picioarele mele.
— Oh, am uitat să-ți spun, mă mut în San Diego.
— Dacă îmi spuneai mai repede îmi făceam valiza și plecam împreună! E o glumă, Beth! a continuat când a observat expresia nedumerită de pe fața mea.
Jeremy era un tip foarte drăguț cu toată lumea. În urmă cu ceva vreme am înțeles că el vedea prietenia dintre noi într-un fel diferit de cum o vedeam eu, iar asta m-a făcut să ridic pereții de protecție. Am evitat pe cât posibil să ne vedem dar asta nu prea l-a oprit din a bate la ușa mea cu cele mai absurde motive.
— Trebuie să plec acum, i-am spus simțindu-mă stânjenită din cauza privirii sale curioase.
— Te pot conduce la aeroport? Am mașina jos.
— Nu, mulțumesc. Mă așteaptă un taxi.
După înca câteva replici și o îmbrățișare mult prea lungă am intrat în taxi-ul care mă aștepta de cateva minute. Odată ajunsă la aeroport m-am imbarcat în avion iar drumul de la Phoenix până în San Diego nu a durat cu mult peste o oră. Peisajul văzut de la înalțime îmi tăia respirația. Casele deveneau din ce în ce mai mici până când au dispărut cu totul din raza mea vizuală. Am făcut câteva poze pe care urma să le trimit părintiilor mei, iar după m-am întors să admir peisajul magnific de sub mine. Odată ajunsă peste San Diego pupilele mi s-au dilatat și mai mult: frumusețea peisajului era de nedescris!
