Pulsul vieții

XIV

Şi probabil în seara asta am văzut o altă latură de a ta. Şi-mi place să te descopăr încetul cu încetul.
Ştiu că peisajul nu a fost unul potrivit deloc dar a încadrat nişte momente frumoase pe care n-o să le uit decât după ce plec din oraşul ăsta. Şi poate nici atunci.
N-o să vorbesc despre peisaj, dar din nou am rămas cu o imagine în minte. Sau poate mai multe. Tu stând cu capul pe genunchii mei. La fel cum fac eu atunci când îți simt lipsa.
Siluetele a doi oameni stând îmbrățişați în fața unei ferestre mari.
Seriozitatea de pe chipul tău prefăcându-te supărat. La fel ca un copil. Îmbrățişari pe la spate. Imaginea mea din ochii tăi.
"-mă văd prin ochii tăi". Şi aş vrea să te mai văd aşa mult timp de acum încolo. Pentru că în ochii tăi mă văd aşa cum sunt de fapt. Vulnerabilă. Sinceră. Şi probabil nu mi-am iubit mai mult chipul decât văzându-l în ochii tăi. Şi aş vrea să fie aşa mult timp de acum încolo. Să ne jucăm iar ascunsa şi să mă săruți imediat cum mă găseşti. Să mă simt iar copil. Ca un copil cu fluturi în stomac. Ca atunci când eşti mic şi îți place de cineva. Şi eşti timid. Şi te joci. Şi nu ai nicio grijă. Şi apoi, când în sfârşit îl săruți, să simți că trăieşti. Să simți ca efectiv iubeşti. Iubeşti ceea ce eşti în brațele lui şi cum te transformă când eşti lângă el. Te face să simți că iubeşti copilul în care te transformi când eşti cu el doar ca să te ia în brațe şi să te sărute pe frunte. Să iubeşti modul în care îți sărută mâinile şi cum te ține în brațe. Pur şi simplu iubeşti. Şi totuşi nu vreau să mă rezum la 2 cuvinte pe care toată lumea le spune. Probabil fără să le simtă. Prefer să te iubesc cu gândul, cu gesturile, cu îmbrățişări şi săruturi  mici. Nu cu cuvintele. Vreau să simți, nu doar să citeşti. Vreau să ramâi aici.
Şi nu ştiu ce să mai spun, pentru că nimic nu ar putea descrie ce am simțit în seara asta.
Şi probabil sunt doar un copil cu fluturi în stomac.