Pradatori de noapte

Capitolul 23. Revelații

           

-Lexi? Ce căutăm aici? mă întreabă Roy după ce ajungem în siguranță.

Mă dau jos de pe motor, mă asigur că nu e nimeni în zonă, urc scările din spatele barului lui Holly și caut cheia agățată sub tocul de la ușă.

-Urcă! îi spun.

Roy nu pare convins, dar mă ascultă. Deschid ușa și intrăm în mansarda de deasupra barului.

-Holly nu urcă niciodată în locul acesta. Aici păstrează doar lucrurile vechi. Am întrebat-o într-o zi ce e sus și m-a lăsat să intru. Poți să rămâi aici până ți se vindecă rănile.

-Lexi, ești sigură că nu va veni nimeni aici?

-Absolut. Ai încredere în mine.

Mă privește suav.

-Mulțumesc, pentru tot.

Îi zâmbesc și eu sau încerc, ceva în mine parcă se simte inconfortabil totuși. Caut niște haine de-ale lui Holly și mă schimb în sfârșit.

-Trebuie să fie o saltea pe aici pe undeva. Ai grijă să nu faci prea mult zgomot. O să trec mai târziu ca să îți aduc de mâncare. Ai nevoie și de medicamente sau ceva? Rana aceea pare destul de serioasă.

-Voi fi bine. Se va vindeca. Trebuie să scapi de acel motor. Familia mea trebuie să creadă că am plecat din oraș. Trebuie să îl distrugi.

-Ești sigur? Trebuie să pleci în câteva zile.

-Nu plec nicăieri până nu aflu cine a ucis-o pe Olivia. Erau familia mea, Lexi. Iar unul din ei era gata să mă lase să mor pentru crima lui. Nu va scăpa atât de ușor cu asta.

-Cum Roman a fost închis atunci de către mine, Sheyla crede că a fost iubita lui, Gaya, nu cineva din familie.

-Sheyla e geloasă pe Gaya. Bineînțeles că va fi prima pe care ar acuza-o.

-Ce? Geloasă? Adică...îl place pe Roman? Nu sunteți același sânge?

-La noi, din moment ce nu avem prea avem multe opțiuni, nu contează verișorii primari, doar frații.

Asta mi se pare puțin straniu.

Am asculat tot ce mi-a spus. Simt că ceva îmi stă pe limbă, dar cuvintele nu pot să îmi iasă din gură.

-Ce este? mă observă și el.

-Nimic! mint.

-Încă nu ești convinsă că nu am fost eu?

Nu răspund.

-Asta datorită lui Susan, nu-i așa? continuă, dar cu un ton mai scăzut al vocii.

-Ai spus că ai ucis-o pe ea. Cum ești tu așa de sigur că de data aceasta nu ai fost tot tu?

-Lexi, când suntem sub formă de lup, la început simțim durerea groaznică a transformării, ne ia mințile, dar alergând, aceasta dispare treptat și tot ce simțim e o poftă, poftă de sânge și carne proaspătă, poftă de tot ce e viu. A doua zi ne revin toate amintirile. În noaptea aceea eram puțin tulburat din cauză că luasem niște pastile înainte și reușesc să îmi amintesc doar o parte, dar îmi amintesc de Susan. Îmi amintesc de teama ei. Țipa, iar eu alergam pe urmele ei. Îmi amintesc cum am fost aproape să o prind și să o sfâșii, dar ea s-a dezechilibrat și a căzut în acea râpă plină de pietre.

În ochi îmi apar niște lacrimi. Îmi amintesc de teama care m-a cuprins când Roy era pe urmele mele. Am fost norocoasă că sunt un vânător, dar ea probabil tot ce a simțit a fost disperare.

-A fost vina mea. Nu știu cum a ajuns ea în pădure. Cred că îl căuta pe Roman sau ceva, dar, dacă stăteam acasă înainte să răsară luna, nu aș fi putut să înaintez așa de mult spre oraș. La jumătatea drumului, strigătul Alpha m-ar fi chemat. Eu am fost la un bar în seara aceea. Abea trecusem de cimitir când răsărise luna. Trebuia să fiu cu ai mei.

Încerc să procesez tot ceea ce îmi spune, dar nu știu ce reacție să am.

-Lexi, îmi amintesc perfect tot ce s-a întâmplat în noaptea în care Olivia a fost ucisă. Nu am fost eu. Eram curat în seara aceea. Mi-aș fi amintit ceva și aș fi simțit gustul sângelui ei pe buzele mele dimineața.

Mă ridic.

-Fă-te confortabil! Chiar trebuie să scap de acel motor. Voi veni mai târziu.

Rostesc eu rapid și ies la fel de rapid. Nu vreau să îi arat din nou această privire a mea.

Pe la amiază ajung și eu acasă. Kay mă aștepta, parcă pregătit de al treilea război mondial.

-În sfârșit apari! rostește nervos, cum întru pe ușă.

-Kay, trebuie să înțelegi...

-Ce, Lexi? Că în noaptea asta puteam să prind bestia care a ucis-o pe Olivia, dar tu nu m-ai lăsat! Cum ai putut să îmi faci asta?

-Mi-a fost teamă, Kay. Nu ai de unde să știi câți aveau să fie acolo.

-Tu nu înțelegi. Sângele următoarei victime fi pe mâinile tale. Nu vrei dreptate pentru Olivia?

-Desigur că vreau, Kay. Ascultă-mă! Alex mi-a povestit că șeriful e plecat și va aduce un expert, pe Logan Fox. L-am căutat pe internet și acesta se ocupă cu studiul animalelor, in special lupii. E un vânător, Kay. Lasă-l pe el să rezolve totul și tu nu te implica. Vorbesc foarte serios.

-Să nu mă implic?!

-Kay. Știu că tu crezi că ești un expert în vârcolaci, dar nu ai întâlnit niciodată unul. Sunt mult mai mari decât un lup cenușiu, aleargă mult mai rapid și nu obosesc deloc, simțul lor e ager și ajunge până la sute de metrii, iar ochii lor sunt atât de sticloși și reci, încât încremenești pe loc, doar când îi vezi.

-Wow, vorbești de parcă ai fi întâlnit unul.

Kay mă privește oarecum suspicios.

-Ce? Adică, așa îmi imaginez eu că arată unul.

-Doar dă-mi armele, Lexi.

-Nu! răspund hotărâtă. Îl vei lăsa pe acel vânător să se ocupe de asta!

-Bine. Crezi că așa greu îmi e să fac altele. Am nevoie doar de puțin argint! țipă el în urma mea, în timp ce eu urc scările.

Îmi dau hainele vechi și îmbâcsite jos și intru in cadă. Stau mai mult de o jumătate de oră în spumă și las apa să îmi mângâie delicat pielea. Gândul îmi e tot la Roy, mai bine zis, la ceea ce mi-a povestit, la Susan.

Mă învelesc în prosop și mă arunc așa în pat. Îmi deschid telefonul și văd niște mesaje și câteva apeluri pierdute. Sar în picioare. Alex! Am uitat complet că avusesem o întâlnire. Iar îmi găsesc scuze că am avut o noapte plină. Îl sun ca să îmi cer scuze, neștiind defapt ce să inventez că a intervenit. Sper ca ideile să îmi vină pe moment.

-Alex, bună! Îmi pare nespus de rău în legătură cu ieri, dar...știi...mă bâlbâi.

-E în regulă. Nu trebuie să inventezi o scuză, dar știi, era frumos să mă anunți că te-ai răzgândit. Am așteptat acolo ca ultimul idiot.

-Alex, chiar îmi pare rău.

-Nu puteai să îmi trimți măcar un mesaj?

-Vreau să îți explic...

-Știi ce? Las-o baltă! Nu mă mai suna altădată! rostește și îmi închide telefonul în nas.

Cumva, acest gest mă înfurie, dar apoi îi găsesc scuza că mi-o meritam.