I'm dead (#ID 1)

7. Şi cu un nou sfârşit...

-Hei!

Am amuţit de spaimă şi uimire deopotrivă când mi-am zărit fratele. Îl fixa cu privirea pe Christian, care mă ţinea la rândul lui fixată de peretele dur din cărămidă roşie. 

-S-a întâmplat ceva, omule?

Christian inspiră aer adânc în piept şi se calmă. Îi oferi un răspuns calm, surprinzător pentru situaţia în care ne aflam.

-Of, cred că...

-Spune orice, i-am şoptit. Nu e prea inteligent.

-Ăă... mingea mea a ajuns pe acoperişul vorstru. Ah, şi ce îmi plăcea mingea aia!

Am făcut un gest de învingătoare când i-am văzut reacţia şocată a lui Marc. Iubea fotbalul de mic, iar chestiile astea cu sportul erau slăbiciunea lui. Eram ca şi scoşi din problemă.

-Păi, hai să vedem dacă e acolo sus...

Şi astfel băieţii au luat-o spre spatele casei, nu înainte ca Christian să-mi mai arunce o privire încurajatoare. Simplul fapt că îl văzusem din nou pe fratele meu mă cutremurase... nici nu ştiam dacă puteam face faţă să cercetez dispariţia lui Katherine în acelaşi oraş cu rudele mele.

-Eşti în regulă? mă întrebă Georgina pe când eu priveam în gol. 

Am încuviinţat, însă totul era o minciună.

-Da. Mulţumesc de grijă. Apropo, ştiu totul.

Georgina şi-a pus mâna la bărbie ca să se gândească la cuvintele pe care urma să mi le spună. Speram că aveau să fie unele bine alese, având în vedere infernul prin care mă trăsese.

-Am vorbit cu Michael prin vise... şi ştiu că ai aflat. Îmi pare rău, însă chiar aveam nevoie de ajutorul tău, noi nu suntem în stare să o căutăm şi...

-Da, da, i-am tăiat-o cu o scuturare a mâinii. Am mai auzit asta. O să vă ajut. Însă nu este locul, şi nici momentul să purtăm o astfel de discuţie.

Georgina încuviinţă, parcă temându-se să nu mă supere. Acela fu momentul când Marc şi Christian se întorceau. Am tăcut îndată, ascultându-le conversaţia:

-Frate, îmi pare rău pentru minge.

-Eh, probabil a zburat mai departe. Mersi.

-Oricând, i-a răspuns fratele meu amabil. Apropo, eu sunt Marc Kincaid.

-Christian More, încântat.

Şi asta a fost. I-a strâns mâna amabil şi i-a zâmbit, iar apoi a trecut direct pe lângă mine, cu acel zâmbet inocent pe buze. Măcar de aş fi fost eu cea căreia îi zâmbea...

Ne-am întors în acea după amiază în Cimitirul Gronwall, deşi Christian nu părea prea încântat de idee. Am fi putut discuta la fel de bine şi lângă casa mea, ca Georgina să îmi apere familia şi să îmupşcăm doi iepuri dintr-o lovitură, însă nu puteam risca ca Christian să fie văzut din nou vorbind cu peretele, deşi ideea mă amuza. 

Ideea că ceva mă mai putea amuza în acel moment era şi ea nostimă în felul ei, dar şi şocantă. Îmi era greu, mult prea greu să stau în Gronwall fără ca amintirile să mă poarte înapoi în trecut spre anii mei de copilărie, unde mergeam cu fratele meu în parcul cel mare ca să ne jucăm, sau când mama îmi dicta cât de importantă era moda în zilele noastre. Erau toate amintiri dureroase, iar eu trebuia să le fac faţă. Era absolut enervant... probabil dacă nu aş fi avut-o pe Georgina, sau Christian, cu care să pot comunica, atunci aş fi luat-o razna... de-a binelea.

Numai la asta mă gândeam pe măsură ce intram în cimitirul Gronwall. Georgina avea o abilitate bizară de a simţi ce simţeai tu, însă de multe ori se abţinea din a o folosi.