DECONGELARE

CAP. XXI - IMAGINI DIN JUR

Vă anunţ din timp că cei superficiali vor dori să nu citească acest capitol. Dacă nu sunteţi destul de curajoşi să înfruntaţi adevărul dincolo de aparenţele înşelătoare, atunci vă propun să săriţi câteva pagini. Nu mă supăr. Nu o să afecteze în niciun fel derularea acţiunii, în caz că citiţi doar de dragul poveştii. Scriu asta pentu că este mult mai mult decât o istorisire. Este, în adâncul fiecărui cuvânt o învăţăură, pe care am pretenţia să o înţelegeţi măcar câţiva dintre voi. Atât pentru voi, iar povestea continuă pentru ceilalţi.

A trecut aproximativ un an jumate de când îmi pierd vremea prin împrejurimi. Am aflat că am rămas în continuare invizibilă. Cât despre Marriam, a fost o situaţie mai specială. Oricum nu s-au schimbat multe. Vizitele erau aceleaşi. Avea un orar fixat: cine şi la ce oră trebuie să vină fiecare. Mai apăream la TV destul de rar. Doar pe data de 13 a fiecărei luni, mai dădeau o ştire scută, ca o aducere aminte, care nu ocupa mai mult de un minut. Aşa am ajuns să îmi văd momentul morţii derulând de la 24 din 24, la 60 de secunde. Epic pentru lumea în care trăim şi al cărei aer îl respirăm, voit ori nu.

Cum spuneam nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afara faptului că am fost mutată la etajul trei. Aşadar mai multe uşi de deschis. De asemenea şi conexiunea mea s-a scurtat. Acum nu mai ajungeam până la uşa care dădea spre exterior, ci numai până la un fel de arcadă în perete care-mi făcea primirea în sala de aşteptare.

Poate vă întrebaţi de ce nu m-au deconectat de la aparate până acum. Ei bine, pentru că bunicului i s-a părut într-o zi că îmi mişc un deget de la mână. Eu cred că nu avea ochelarii la el, dar fie cum vrea. A fost mai mult decât suficient ca tata să aibă o mare, defapt uriaşă speranaţă că o să îmi revin.

A plătit pentru atâta timp cât o să fie nevoie să ţin în posesia mea acel aparat mediacal care mă ţinea în viaţă. Fiţi blânzi şi nu îmi cereţi detalii medicale pe care nu le deţin. Nici nu cred că aş reuşi vreodată să le ţin minte, căci categoric nu sunt făcută pentru aşa ceva. Mama nu mai credea într-o minune, aşa că se resemnase. Am observat că în ultima vreme vorbea destul de des depre mine, însă la trecut. Era motivul pentru care se isca mereu cearta între ea şi tata. El se schimbase, relativ, de la conversaţia pe care a avut-o în acea zi cu Marriam.

Sinceră să fiu, nici nu ştiu exact dacă eram supărată, furioasă ori împăcată cu gândul că familia asta există doar din pricina minciunilor. Nici nu ştiu ce era bine şi ce nu să cred. Preferam de multe ori să nu mă mai gândesc. Refuzam orice fel de ajutor inteligent care putea surveni, căci obosisem să reflectez asupra lucrurilor bune şi rele din viaţa mea. Defapt nici nu prea ştiu la ce viaţă mă refer, deoarece până acum este împărţită-n două şi nu se ştie în câte bucăţi mai urmează să fie secţionată.

Cum am spus că acest capitol nu o să afecteze în niciun fel derularea acţiunii, mă voi ţine de promisiune, aşa că o să încetez a mai divulga şi alte episode.

Îmi doresc acum să mă apropii de o zonă mai puţin cunoscută vouă. Sala de aşteptări este întotdeauna plină cu oameni şi mult mai plină cu poveşti de viaţă. Era un centru medical destul de renumit în zonă şi veneau mulţi oameni să se trateze aici. Sumele cerute de medici pentru o banală operaţie erau exorbitante. Medicamentaţia şi pachetul de tratare în sine erau într-adevăr mult superioare altor spitale din împrejurimi.

Cum spuneam, nu mai puteam să intru în sala de vizite, dar puteam să privesc fără să fiu deranjată de cineva. Lucrurile erau simple: veneam şi priveam. Aşa am căpătat experienţa de viaţă pe care nu o găseam acasă, între cei patru pereţi, ori prin cărţile despre avioane.

Am găsit aici poveşti uimitoare. Era oameni simpli care, desi aveau o viaţă urâtă în esenţă, se bucurau de fiecare clipă în care erau împreună. Despre asta e vorba. Mulţi dintre noi am uitat să iubim familia. Da, este adevărat că prietenii şi banii au importanţa lor, însă acea uninune la care doreşti mereu să te întorci, acel loc în care eşti mereu primit cu braţele deschise, este familia. Este căminul tău mai presus de toate. Fie că numeşti cămin o vilă care ar putea fi lejer hotel de cinci stele, fie că este o casă mică şi dărăpănată de la periferia oraşului, fie că e coliba de pe insula pustie ori banca din parc, acel loc care îţi adună familia are aceeaşi valore sentimentală şi aceeaşi valore morală.