Pradatori de noapte

Capitolul 31. Lupul nebun

Deschid ochii, dar în jurul meu e doar întuneric. O durere groaznică de cap îmi dă o stare de oboseală cruntă. Din față, o luminiță slabă reușește să pătrundă înăuntru printr-o deschizătură, iar eu încerc să îmi adaptez ochii. Îmi dau seama că mă aflu într-un loc foarte strâmt și umed. Dacă m-aș ridica în picioare aș ajunge cu capul la tavan. Îmi dau seama că mâinile îmi sunt legate și respirația mi se taie ușor. Ce s-a întâmplat? Unde mă aflu? Încerc să îmi amintesc, dar tot ce știu e că eram pe strada din apropierea casei mele și am auzit ceva. Instinctul îmi spune să țip, dar îmi dau seama că sunt legată la gură. Încerc să mă dezleg timp de câteva minute bune, dar nu reușesc.

-O luptătoare. Îmi place! rostește o voce și o siluetă se conturează în dreptul locului de unde intra lumina.

Încerc să îi disting figura și îmi dau rapid seama cine este. Se apropie de mine și se așează, aruncându-mi o privire atât de pătrunzătoare, atât de rece, încât pare că a înghețat totul în jur sau, cel puțin, inima din mine. Îmi atinge ușor fața cu vârfurile degetelor.

-Chiar ești frumoasă. Înțeleg de ce Roy era așa de atras de tine. Ai o frumusețe sălbatică. Păcat că nu mai este aici să te salveze.

Îmi dau seama că viața mea e în pericol și mă zbat să zic ceva, dar nu reușesc.

-Prima dată când am participat la o vânătoare, aveam doar 14 ani. Nu am reușit să fiu eu Beta-ul. Știi ce e un Beta? Cel care ucide lupul condamnat. E considerat al doilea lup din haită, după Alpha. Să vânezi un lup e ceva fantastic, îți dă sentiment de supremație, dar nu se compară cu a vâna un om. Lupului nu îi e teamă, aleargă spre libertate, iar când nu mai poate luptă cu o ultimă forță nebună. Omul, în schimb, e slab și nimic nu are un gust mai bun decât frica. Să simți teama, mai ales a unei fete fragile, e cel mai dulce gust cu putință.

Observ că scoate un cuțit și îl duce spre fața mea. Închid ochii deoarece am impresia că mă va tăia. Îmi conturează cu vârful ascuțit și rece al lamei forma feței. Sunt complet imobilizată și nu pot să fac nimic. Spre surprinderea mea, nu mă taie ci îmi taie călușul de la gură.

-Ai niște ultime cuvinte înainte de a părăsi această lume? mă întreabă apoi.

-De ce faci asta? întreb cu o voce tremurată.

-Tocmai ți-am spus! Pentru distracție! rostește, zâmbind într-un mod straniu.

-Ai fost tu! Tu ai ucis-o pe Olivia. Tu ai trimis acel bilet anonim vânătorului. Gaya era nevinovată.

-Trebuia să scap de acel vânător. Olivia m-a provocat. Nu trebuia să se pună cu mine. S-a crezut mai tare decât mine în seara aceea la bar. A fost așa de curajoasă atunci, de față cu toți, dar când am adus-o aici, tremura și mă implora să o las în viață. Tot curajul i-a dispărut, ca prin minune. Mi s-a părut chiar amuzantă. Susan, în schimb, a încercat să fie puternică, așa ca tine. Nu a țipat deloc. Am fost uimit. Voiam să o ucid așa de mult, dar Roy s-a aflat aproape de cimitir și a simțit-o înaintea mea. Îl urăsc de atunci.

-Nici tu nu ești așa viteaz când nu este lună plină. Fratele meu te-a snopit în bătaie! Erai ca un cățeluș speriat! rostesc fără să îmi dau seama, iar palma lui îmi lovește cu putere obrazul.

Observ că fața lui devine tot mai roșie și respirația i se face tot mai grea. Ia cuțitul și mă taie ușor pe brațul drept, apoi pe ce stâng și își mânjește fața cu sângele meu.

-Lasă-mă să plec! țip din toate puterile!

Îmi face apoi o tăietură pe piept, care e mai adâncă decât restul și mă face să țip de durere. Își duce apoi degetele peste corsetul rochiței mele și apoi își pune buzele aspre asupra ranei pe care o făcuse, gustând din sângele care se scurgea pe materialul alb. Senzația de dezgust aproape că mă face să vărs. Îmi taie apoi legătura de la mâini.

-Fugi! rostește.

Mă ridic și ies cu greu din cămăruța mică. Deja s-a înserat complet. Vântul rece îmi trece prin materialul rochiței pătată de sânge și frigul îmi dă fiori. Sau este teama? Încep să mă îndepărtez de locul de unde am ieșit. În jurul meu observ cruci din piatră, iar eu îmi dau seama că am ieșit dintr-o criptă. Luna aproape că s-a înălțat și mă gândesc să pornesc spre oraș, dar în care parte o fi acesta? În jurul meu văd doar cruci și, pe timp de noapte, toate seamănă între ele. Într-un colț observ pădurea și îmi dau seama că trebuie să o iau în direcția opusă, dar drumul până în oraș tot e unul lung și fără nimic după care să mă ascund. Decid până la urmă să o iau către pădure, cu gândul să mă cațăr în primul copac, chiar dacă știu că acesta îl va doborî din câteva încercări. Îmi dau seama că nu am nicio șansă de scăpare, la fel cum nu au avut nici celelalte fete. Când am străbătut pădurea până la lac, în noaptea condamnării lui Roy, aveam un avans considerabil și tot a reușit să mă ajungă. Să mor de ziua mea nu m-aș fi gândit niciodată. Mi se pare o glumă a sorții. Tot ce mi-a mai rămas e să mor luptând. Măcar va fi o moarte bună. Am lănțișorul de argint de la fratele meu și poate voi reuși să i-l arunc în ochi ca să îl orbesc. Îmi dau seama că trebuia să fac asta când m-a eliberat, când încă era om, dar nu m-am gândit. Poate că așa aș fi avut o sansă să scap.

Alerg, împiedicându-mă printre cruci și buruieni de pe morminte, iar din spatele meu aud un urlet puternic. Ies din cimitir și aproape că ajung la pădure. Privesc în urmă deoarece îl simt tot mai aproape. Iese și el din cimitir. Îmi dau seama că nu mai am cum să ajung la vreun copac. Mă opresc din alergat. Îmi desfac lănțișorul de la gât și îl strâng în pumn cu putere.

-Sunt un vânător! rostesc. Sunt un vânător! încerc să mă conving. Nu mi-e teamă.

Știu că mă va sfâșia în câteva secunde, dar sunt pregătită să îi dau o ultimă lovitură care să îi amintească de faptul că am murit luptând. Lupul se apropie, e la câțiva metri, dar eu nu mă mișc, sunt pregătită, toată teama mi s-a transformat într-o furie care ar putea dezlănțui oceane. Sunt gata să mor precum un adevărat vânător.