Nu îmi plac oamenii. Nu,nu sunt vreo sălbatică crescută intr-o peșteră,dar oamenii ma deprimă in adevăratul sens al cuvântului. Poate vorbesc prostii,poate nu toti oamenii,dar cert este ca am o stare generala de rau cand întâlnesc oameni noi. Nu imi place sa ma prezint,nu imi place sa zâmbesc fals oamenilor si cu siguranta nu imi face plăcere sa par interesată de pălăvrăgelile lor fara rost.
Cu toate astea,am o viață normala,incerc in fiecare zi sa fiu agreabila cu cei din jur si uneori chiar reusesc.
Sunt la muncă. Nu mi-e bine. Ma simt rau si ma dor toate oasele. Ma simt obosita chiar si dupa cele zece ore de somn. Mi-e frig si simt ca vreau sa dorm.
Muncesc intr-un restaurant ordinar,intr-o bucatarie murdara ce pare minuscula pentru cele doua persoane care lucreaza aici.
Daca eu cea din trecut m-ar vedea cum am ajuns ar plange ca un copil nevinovat. Nu asta era visul meu. Nu am visat niciodată sa muncesc in strainatate ca sa casting niste bani infimi care ma ajuta doar sa traiesc de pe o zi pe alta. Nu am visat sa ajung aici.
Aveam visuri marete, complicate, poate prea somptuoase pentru o copila habarnista si fara minte de la tara. Aveam asteptari de la mine. Eu si cei din jurul meu. Credeam ca o sa ajung cineva important si cu putere, dar am ramas aceeasi fetita cu mintea zanatica.
Am vrut sa schimb lumea, știi? Cu iubire, dacă poți sa crezi asa ceva? Am oferit iubire în cel mai altruist mod tuturor oamenilor pe care i-am întâlnit și am crezut cu sfințenie ca o sa imi fie înapoiata.
Am fost asa naiva sa cred ca oamenii au nevoie de iubire ca să rămână în viata mea. Ce eroare. La naiba cu toți oamenii.
Astazi am asteptat sa termin munca inca de cand am inceput. Abia astept sa ma arunc in pat si sa sper ca zilele ce vor urma vor fi mai bune. este ciudat cum este vara, dar totus vremea rea nu conteneste sa se schimbe.
