Pierdut In Timp

Ce e real?

Era trecut de miezul noptii, iar John statea la balconul apartamentului sau, admirand culorile si luminile orasului care parea ca nu doarme niciodata. La cativa kilometri departare, in unul din zecile de cluburi din zona, se auzea hitul acelei veri, o piesa de a lui Enrique Iglesias. La coltul cladirii in care locuia John, un grup de studenti beti faceau glume pe seama piesei lui Enrique, si isi savurau noaptea de vineri intr-un mod pe cat se poate de galagios. Deodata, se auzise zgomotul unei sirene de ambulanta, care incerca grabita sa-si faca loc printre zecile de masini de pe autostrada.

Insa John, John nu era in stare sa obseve acele lucruri. Gandurile sale erau in alta parte, caci se gandea doar la cat de fericit este, si la faptul ca a ajuns o persoana implinita in viata. Era un om de afaceri de succes, unul dintre cei mai bogati din oras, era casatorit cu femeia de care se indragostise inca in liceu, si avea un fiu care i-a mostenit culoarea specifica a ochilor. Pe langa toate astea, a avut si o zi extrem de productiva, reusind sa finiseze schitele noului proiect la care a lucrat timp de jumatate de an impreuna cu partenerul sau de afaceri si care promitea sa revolutioneze o intreaga industrie in cazul in care ar fi ajuns un succes. Acea stare de euforie, cand simti ca plutesti in nori, ca lumea e a ta, si ca orice nu ai face, vei reusi cu siguranta. Aia era starea pe care o simtea John, si o simtea atat de intens si placut, incat si-ar fi dorit sa nu mai dispara niciodata.

Privea in sus la cer, insa deodata a auzit:

- Salut John. Nici tu nu dormi la ora asta? Of, orasul asta crede ca noi putem tine pasul cu el.

Era Alex, vecinul sau care locuia cu un etaj mai jos.

- Ai dreptate, Alex, dar cum sa dormi cand cerul e atat de frumos. Tu de unde vii?, a intebat John binevoitor, indreptandu-si privirea de la cer spre Alex.

Insa Alex nu mai era. John si-a frecat ochii, i-a deschis din nou, gandindu-se ca o fi de la oboseala sau poate de la miopia pe care o dezvoltase in timp. Privind din nou mai atent...nici urma de Alex.

-Alex? a strigat John, confuz si speriat de ceea ce se intimpla.

Zona din fata blocului era o parcare goala, iar Alex nu putea sa intre atat de repede in cladire, deci nu avea cum sa dispara. In timp ce se gandea la aceste lucruri, panica incepea sa-l cuprinda tot mai tare, iar pulsul crestea simtitor, si dupa cateva palme trase peste fata ca sa incerce sa-si revina la realitate, John a mai strigat odata, insa de aceasta data din toate puterile:

- Alex, LASA GLUMELE!!! Simt ca imi ies din minti, unde esti?

Nici un raspuns insa. Alex nu mai era. Doar parcarea goala se intindea in fata.

- Ce se intimpla?, a mormait John panicat.

A iesit grabit de la balcon si a intrat in camera pentru a bea un pahar de apa. Avea gura uscata si crezuse ca poate halucinatiile pe care le are sunt de la deshidratare, caci e imposibil ca un om sa dispara asa din senin, deci cu siguranta Alex nici nu a fost acolo, si e totul doar in mintea sa.
A dus paharul la gura, inghitind cu rapiditate fiecare strop. Intradevar, ii era foarte sete, si parca deja se simtea mai bine.

- Deci iata care a fost problema. Un pahar de apa? , a rostit John usurat, si zambind usor.

S-a linistit imediat, si dorea sa revina la starea de euforie pe care o traise cu putin timp in urma. Doar ca, avea maioul ud. Crezand ca a transpirat de la panica prin care a trecut mai devreme, John a decis ca e timpul sa plece la culcare, mai ales ca ii ramasesera doar 6 ore de somn. De pe maiou a inceput sa curga ceva pe podea, iar cand John a ridicat maioul, siroaie intregi de apa s-au varsat pe covor, de parca stomacul i-ar fi fost spart sau taiat cu una din sabiile alea japoneze.

Panica s-a intors. Doar ca de data asta, mult mai puternica. Pulsul depasise 120 de batai pe minut. John statea insa nemiscat, parca hipnotizat de tot ce vazuse pana acum, incercand probabil sa inteleaga ce se petrece.

Brusc, si-a revenit. A decis sa iasa cat mai repede din incapere si s-a grabit spre usa de la iesire. Deschizand-o cu putere, ardea de nerabdare sa ajunga afara si sa vorbeasca cu cineva, insa facand primii pasi, si-a dat seama ca nu e nimic in jos. Doar un gol enorm, de parca ar fi sarit de pe un zgarie-nori de la inaltime. In nici o fractiune de secunda, toata viata i-a trecut prin fata ochilor, iar imediat a urmat o lovitura puternica de pamant, si John a inchis ochii.

Dupa care i-a deschisdin nou. I-a deschis deoarece un corb ii ciocanea in ureche cu ciocul sau ascutit. Asta pana cand si corbul nu a disparut, speriandu-se de clopotele bisericii, care a rasunat puternic. John s-a ridicat, si parca era viu. A fost doar un vis. Insa nu se mai afla in apartamentul sau, orasul zgomotos lipsea, sotia nu il astepta in pat, iar in fata se zarsa doar o campie de toata frumusetea si o biserica micuta la cateva sute de metri departare. John a pornit grabit spre biserica...