Pariul

Capitolul 6

 Radioul este singura sursa de sunet care se aude in linistea mormantala de afara. Suntem atat de tacuti incat cred ca daca inima ar putea sa cante am auzi melodiile oricare dintre noi. Cred ca sunt recunoscatoare ca nu canta pentru ca nu as mai putea sa ma inchid in mine fara ca restul lumii sa afle prin ce trec, iar in momentul asta ar canta ceva muzica care se pune la inmormatari. Am sa ii fac felul daca imi trage clapa si incearca sa ma minta si de data asta.

Ne-am indepartat destul de mult de trafic, de luminte de claxoanele infernale care daca s-ar putea armoniza ar crea un fel de piesa. Intram pe un drum destul de retras, dar care e inconjurat de copaci si as putea sa jur ca in lumina zilei drumul asta e foarte frumos. Poate ca o sa apuc sa il vad avand in vedere ca indepartandu-ne de luminile orasului ne apropiem de lumina naturala, iar soarele nu o sa se opreasca in loc pentru a-mi da mie suficinet timp pentru a-i verifica versiune din poveste a ajunge acasa inainte sa observe parintii si a ajunge la scola in timp. Probabil ca o sa sar peste al doilea pas, macar asa voi putea spune ca am plecat mai repede si nu am vrut sa ii deranjez. Decat sa ma prinda facand pe Spider Man ajungand sa dau explicatii mai bine nu ma intorc.

Daca mai dureaza mult drumul asta jur ca am sa sar din masina. Tocmai inainte de a deschide gura si de a spune ceva ce probabil ca nu am sa fac si probabil nici nu cred in fata mea ma izbesc culorile de pe cer din plin umplandu-mi ochii de cele mai superbe culori. Deschid ochii mai larg si incep sa privesc in jur se pare ca nu sunt doar cativa copaci e o intreaga padure de o parte si de alta. E spectaculos. Probabil ca nu am mai vazut nimic precum ce vad acum, atat de simplu si atat de frumos.

-Wow!

-Asa-i? Diminetile sunt pline de viata sunt atat de frumoase, dar apusurile sunt spectaculoase. Nu mai avem mult. Poate te-ai razgandit si vrei sa te duc acasa inainte...?

-Nu! Sunt bine. Defapt chiar m-ai facut curioasa. Sper ca nu crezi ca ma aduci sa vad frumusetea asta doar ca sa ma faci sa uit ca sunt suparata pe tine si de altfel ca ma-i mintit.

-Partial vinovat. Cum esti? Iti e somn?

-Sunt bine. Tu? Te mai doare mana? Nu vrei sa conduc eu?

-Nu ma doare. Probabil ca esti franta de oboseala si ne-ai baga in sant.

-Ce nostim esti.

-E dimineata asta. In plus am avut un doctor stralucit. Atat de stralucit incat ii sclipeau ochii uitanduse la tine, ma rog, mai jos de fata.

-Tu nu faci asta?

Isi intoarce capul si ma priveste in ochii scotand unul din zamebtele lui oracum ironice si batjocoritoare, dar glumete in acelasi timp. Apoi isi relua o pozitie serioasa si neobisnuit de trista. Parca il doare mai mult decat fizic, sufletul. Doar privindu-l imi dau seama ca nu as putea nici cum sa sparg tacerea asta apasatoare.

Nici nu imi dadeam seama ca ma uitam la el atat de intenes incat am fost absorbita de fiercare por din corpul lui nici macar nu am realizat cand a inceput sa isi miste buzele si sa se uite la mine trosnind din degete.

-Alicia?

-Oh, sunt bine. Cred ca tocmai am adormit cu ochii deschisi.

Ma uit in jurul meu si inainte sa mai spun ceva ies din masina ramanand cu gura cascata. O pista de curse imensa, o casa din lemn superba si o padure care ne inconjoara. Nu imi puteam imagina asa ceva nici in cateva sute de ani. E atat de neatins locul, atat de frumos la rasarit incat iti taie rasuflarea. As putea sa ma trezesc si sa adorm in fiecare seara cu imaginea padurii in cap, cu soarele in fata si cu aerul care intra pe geamul deschis, vantul care sa imi faca pielea de gaina, atat de perfect si de natural, aproape normal.