DECONGELARE

CAP. XXIV - CALEA PIERZANIEI

Televizorul anunţa din oră-n oră ştirile. Eram pentru câteva clipe în salon şi mă bucuram de ceva timp liber. E amuzant, nu? Timp liber? De parcă aveam ceva de făcut. Ideea e că mă deprima sincer să mă privesc, de aceea nu stăteam prea mult timp pe la etajul trei. Dar, pentru că acolo aveam o conexiune mai bună la „internet”, ceea ce pentru mine însemna sufletul material, rămâneam uneori să-mi încarc bateriile.

Cum spuneam, se anunţau ştirile şi mare mi-a fost mirarea să văd din nou numele familiei Josh agăţat de colţul imaginii în care denumeau articolul televizat. Am făcut ochii mari (cred) şi am stat să ascult ce spuneau. Era vorba despre un accident, însă ştirea era pe sfârşite. Mi-am văzut chipul pentru o secundă apoi, ghiciţi ce? Reclame comerciale. Trebuia să ştiu ce se întâmplase. Adică nu era aniversarea „morţii” mele, iar ştirea nu era deloc nouă. Trebuia să mai fie şi altceva la mijloc.

Aveam un sentiment de teamă aprins în mine. Îmi era frică să privesc din nou la TV, deşi eram sigură că vor relua ştirea. Am rămas nemişcată minute-n şir.

Într-un final a apărut din nou doamna drăguţă, bine îmbrăcată, cu garderoba asigurată de la nu ştiu ce firmă. Anunţa lucruri tragice şi totuşi zâmbea camerei, doar pentru că ştia că are o faţă plăcută mai ales când râdea. Oricum, nu asta conta acum...

Am ascultat cu atenţie. După aproximativ trei minute mi-am revăzut chipul. Era secvenţa e final pe care am prins-o mai devreme. Am avut un singur gând: „O, Doamne!”

Am dus mâna la frunte. Simţeam că mă ia o ameţeală care nu era firească. Era o stare umană, dar nu se manifesta ca atare. Totuşi speram că e o confuzie...

Au anunţat un accident. Era pe ruta spre America, ruta pe care au urmat-o cândva unchii mei. Un avion particular transporta doi soţi tineri. S-a prăpuţit dintr-un motiv neprecizat, probabil atraşi cu magnetism de blestemul familiei Josh. O soartă năpraznică pentru cei care mai sunt încă în viaţă, căci se sting şi ei odată cu morţii lor. Locul acela dintre stânci devenea un Triunghi al Bermudelor. S-au stins din viaţă patru membrii Josh. Două cupluri, sau mai bine zis trei. Nu ştiu dacă e soarta nefericită sau chiar un blestem. Frumoasa Charlin şi nici Edward nu mai erau printre cei vii.

Nu ştiu dacă aş putea să plâng. Cert e că aveam o tulburare interioară. Îmi plângea sufletul mai mult, iar nu trupul. Îmi era necaz de toată agonia care s-a instalat comod pe şezlongul familiei mele. Nu ştiam cum e tata şi mama, nu ştiam mai ales cum e Marriam, al cărei tată vitreg s-a stins azi.

Atâtea cruci însemnate cu numele „Josh” care au fost cărate spre cimitirul unde şi vântul sufla tot bletemul care a căzut aspura lor.

Nu ştiam sigur cum mă simt acum. Nu credeam că mai pot face faţă atâtor tragedii. Cu toate că priveam senină, cu ochii larg deschişi, fără să scot o vorbă la aparatul micuţ, aplatizat care anunţa o ştire la nesfârşit, aveam sufletul strâmtort de ghimpi.

Am privit de atâtea ori încât mi-am dat seama de un detaliu, care nici azi nu ştiu ce semnifică. Poate era o minte care sugera răspunsuri, poate doar o viziune mentală. În imaginile surpinse la faţa locului, apărea în cadru o umbrelă. O umbrele mică, roşie, cu mâner de lemn frumos lucrat.

Am plecat.

I-am povestit totul domnului Harris, apoi Almei. Ei m-au înţeles mereu, iar acum îmi ofereau un umăr pe care să-mi vărs lacrimile seci.

Îmi părea sincer rău că nu pot să merg la ceremonia funerară. Îmi doream să văd cum sunt oamenii; cât de trişti sunt. Îmi făcea plăcere să-i văd cum clachează. Se adunau mulţi la un loc şi căutau răspunsuri, iar atunci ieşeau la iveală multe dintre minciuni. Era un spectacol sumbru extraordinar.