Am decis să scriu această carte despre viata mea personală, la îndrumarile unei prietene . Chiar nu am idee cum să încep sau cu ce să încep mai bine spus.Am să încep prin a mă prezenta. Mă numesc Andra , am 17 ani și sunt la liceu in clasa a XII a . Nu stiu dacă aș putea spune ca viata mea a fost foarte grea sau foarte usoară. Probabil sau chiar sigur, mulți dintre voi , care citiți asta , o să vă regăsiți sau ați trecut prin lucruri mult mai dureroase și ați trecut peste cu ajutorul cuiva sau v-ați agațat de ceva și acum sunteți mult mai bine. O experiența care pe mine m-a marcat a fost moartea bunucului meu. Sunteți curioși sa aflați ce s-a intamplat? O să vă povestesc.
Aveam 13 ani.Bunicul meu ieșise de mulți ani la pensie. Era genul de persoană care nu suporta să stea fara să faca ceva, să îi fie de folos cuiva. Ajuta pe toată lumea,era foarte cinstit,foarte sufletist. Imi aduc aminte de el cu dor și cu lacrimi in ochii. Era un bărbat înalt , par grizonat, ochii de un albastru-verzui. Era foarte ordonat , foarte strangător . Și-a construit un atelier pentru el, unde avea tot felul de unelte și el repara motoare, tractoare. Se ocupa și cu agricultura , avea grijă și de gradină, împreună cu bunica .Cand eram mică primul lucru pe care îl faceam atunci când mă trezeam era să ma duc la ei și chiar dacă eram în pijamale , pentru mine nu conta , pur și simplu voiam să mă duc la ei. Stam in aceeasi curte cu un unchi si cu bunicii, acum doar bunica.El iubea florile și avea o placere de ai avea pe toți copii cu el, toți nepoții .
În fiecare vară la noi vin niste rude , mai exact fratele bunicului impreună cu soția si nepotul lor. Bunicul meu când a plecat de langă noi avea 64 de ani . Într o dimineata de duminica nu am reusit să pun geană pe geană, stiam că ceva rău se va intampla insă nu stiam sigur ce. Pe la ora 7 a.m. aud pasi pe scari si mă ridic din pat. La usă era bunica care ciocanea intruna. Când mama a deschis usa , s-a dus la tata in camera și cu lacrimi in ochi și vizibil speriată/disperată i-a spus tatalui meu să vină repede afară pentru ca bunicu' avea să moară.Mama mi-a spus să stau in casă și să nu mă duc, asa că am ascultat-o . Am iesit pe balcon și in momentul acela a iesit bunica din casa șii a spus că nu mai are aer așa că nu mi-a pasat de ce a spus mama și am coborât.
Când am ajuns afară l-am văzut pe bunicu' pe jos cu mâinile incleștate si mormâind. Nu putea să vorbeasca sau să deschidă ochii ,dar era constient. Pur și simplu m-am dus in fața lui și m-am uitat la el , fără să imi fie frică macar. În momentul când tata mi a spus să îl ajut să îl mute de unde era , rămăsesem împietrită, pur și simplu nu ma puteam mișca ,intrasem in stare de soc. Mătusa mea l-a ajutat pe tata și până a venit ambulanța am stat in casă. Vără-mio de 10 ani dormea atunci si vară-mea de 4 ani dormea si ea , la fel și fratele meu de 11 ani. Eram singurul copil ce văzuse intreaga scenă.
Într un final a venit și salvarea.A fost trimis la Bucuresti cu chiu-cu-vai in momentul in care au început să îi cedeze organele. A ajuns într un final la Bucurest unde toți doctorii erau la capul lui și iși dadeau cu părerea. A fost o duminică groaznică pentru toți . La ora 2, luni dimineată, am fost anuntați că a fost deconectat de la aparate și a murit. Am auzit tot de la tata din cameră. Nimeni nu a stiut că am auzit. În secunda 2 l-am auzit pe tata plângând, fiind consolat de mama. Eram inca in stare de șoc așa că nu mi-am dat seama, dar iar nu am dormit. Dimineata ai mei erau imbracați in negru și mama mi-a spus să fac curat pana vin , pentru ca nu e bine să faci curat . Atunci am fost anunțată oficial că bunicul a murit.
Bunica era distrusă. Să nu mai zic de restul familiei. Tata ragușise de la cat plansese. I s-a făcut autopsia și cauza a fost o lovitura la cap si faptul că a facut hemoragie internă. A fost adus acasă și recunosc, nu am avut curajul să îl văd, insa un verisor mai mic cu cateva luni , m-a sfătuit să mă duc și să îl văd pentru că altfel o sa regret toată viata. Nu aveam tupeu, dar in momentul in care l-am văzut pe tata acolo și singur plângând, m-am dus lângă el și l-am mângâiat pe spate și atunci am inceput și eu să plâng . Am simțit ca mi s-a frânt inima.
Nu am fost intrebată de nimeni dacă sunt ok, dacă am pățit ceva.O verisoara m-a luat in brațe și in momentul ala am izbugnit.Am refuzat să plâng in fata alor mei . Trebuia să fiu puternică.Și am fost.
Voiam să ajut pe toată lumea. Nu mă mai odihneam. Picioarele mele era umflate. Multă lume ar spune ca am facut asta pentru că am vrut sa ies in evidenta , dar nu..era un mod prin care imi ocupam timpul si nu mă mai gândeam la ce am vazut,nimeni nu a conștientizat asta , nimeni nu a fost acolo pentru mine ..eu am fost pentru toți..si nu imi pare rău. Mă bucur ca i am putut ajuta.
În ziua înmormântarii, in biserică, mă uitam la el si mă rugam la Dumnezeu/Iisus, să deschida ochii. Când vedeam ca nu o face , plângeam mai tare. Mă uitam la toata familia și îi vedeam pe toți in lacrimi..pe tata..pe unchi-mio..pe verii mei..pe toți.
În momentul in care slujba s-a încheiat a trebuit să ne luăm rămas bun de la el. Când a venit rândul meu am pupat crucea, m-am uitat la el și i-am strâns încheietura mâinii. Nu credeam că am puterea de am învinge cat de cat frica.Când eram in fața groapei..mi-am dat seama că nu se v-a mai trezii . Am aruncat nisip și am rostit niște cuvinte pe care acum nu mi le amintesc..probabil din cauza socului sau din cauza durerii.
Cam ăsta e momentul care m-a marcat pe mine.
Nu scriu aceasta carte pentru a mă lăuda cu lucrurile prin care am trecut eu..e doar un prilej de a ma elibera de greutatea pe care o am in suflet si făcând asta anonim, nu cred căderanjează pe cineva .Te sfatuiesc si pe tine sa faci asta dacă ai ceva pe suflet si nu poți sa spuo cuiva sau daca nu vrei sa ii trezesti amintiri nu prea fericite.
