Zilele ce au urmat nu au fost mai îndurătoare. Dorul de el nu s-a înstrăinat, ci a devenit tot mai puternic cu fiecare minut care a trecut. Nici măcar excursia de câteca zile realizată de unchiul și Holly pe coasta de Vest, la ocean, nu mi-a adus nicio schimbare. Cu toate acestea, am încercat sa ma bucur cat am putut de tot ceea ce am văzut pentru că știu că unchiul Ben a pus mult suflet în această ieșire și a plănuit-o din timp. Pe Kay, însă, nu l-am putut păcăli. El mă cunoaște mult prea bine, dar îi știu părerea și știu că el nu va putea vreodată să înțeleagă ceea ce e în sufletul meu. Când ne-am întors, am decis că am nevoie de o ocupație și am acceptat oferta lui Holly de a lucra împreună cu ea la bar. Diminețile au devenit calme, iar ziua trecea mai ușor. Spre seară, însă, tristețea se ridica, iar eu mă trezeam luptând cu un amestec de emoții concurente, fiecare încercând să mă domine, neștiind că este timpul de somn.
Încă o săptămână de lucru a trecut și deja e weekend, dar pentru mine e un adevărat chin. Aș prefera mai bine să lucrez ca să îmi țin mintea ocupată. Îmi propun totuși să rămân în pat cel puțin până la amiază. Planul meu eșuează lamentabil deoare intră...Holly...cu un...tort?
-Surpriză! țipă atât de tare încât mă asurzește.
-Holly, ce naiba...rostesc speriată puțin.
-La mulți ani, Lexi! rostește și unchiul.
E chiar ziua mea? Buimăcită de somn încerc să îmi amintesc ce dată e azi. Cum e posibil să nu îmi amintesc de propria aniversare. Intră și Kay.
-Eu nu sunt vinovat de asta. Mi-au făcut la fel! începe să râdă de fața mea încruntată și somnoroasă.
După vreo zece minute cobor jos la micul dejun pregătit cu atâta meticulozitate de Holly. Mă întreb la ce oră s-a trezit ca să pregătească toate astea.
-Unchiul tău și cu mine vom rămâne în apartamentul meu în seara aceasta. Așa că puteți petrece până dimineața! rostește Holly entuziasmată.
-Bine nu chiar atâta. Cred că până la 12 e bine! bolborosește unchiul.
Kay pare destul de entuziasmat, dar eu nu am chef de nimic.
-O petrecere? mă uit spre Kay când rămânem singuri. Noi niciodată nu ne-am sărbătorit aniversările.
-Kim a avut ideea asta, iar eu am crezut că ne-ar prinde bine puțină distracție.
-Nu am de gând să particip la așa ceva.
-Te rog. Te-am văzut tristă în ultimul timp. Trebuie să accepți odată realitatea și să vezi lucrurile cum sunt cu adevărat.
-Am acceptat realitatea. Am făcut ce ai vrut. Cum mă simt mă privește doar pe mine! rostesc și mă întorc să plec.
Să accept realitatea? Tot ce știu e că singurul lucru real a fost el, iar acum va trebui să trăiesc cu gândul că e undeva bine, chiar dacă asta înseamnă departe de mine. Conexiunea dintre noi a fost periculoasă, dar cumva asta m-a atras și mai mult, m-a sedus. Cel mai rău îmi pare că l-am rănit.
-Așteaptă! Ți-am luat ceva! îmi întinde Kay o cutiuță.
-Pe bune? Îmi pare rău, dar eu nu m-am gândit...
-Nu e nimic. Deschide-l!
Iau cutiuța și o deschid.
-E un medalion...de argint, cu sigiliul vânătorilor pe el.
Medalionul vintage are o busolă pe care este inscripționat numele meu și are desenată o săgeată cu două vârfuri.
-Am observat că nu mai porți lănțișorul de la tata. Poate l-ai pierdut.
CITEȘTI
Pradatori de noapte
Hombres Lobo''Unele umbre sunt atât de întunecate încât, punând lumină asupra lor, se întunecă și mai mult.'' Viața lui Lexi și a fratelui său se va schimba radical atunci când, ramânând orfani, ajung să locuiască cu un unchi despre care nu știau mai nimic. N...
