Tenebris

Capitolul 1

10 ani mai târziu

Foc. Foc peste tot. Prima rafală de bombe a căzut peste noi ca o ploaie ucigașă, spulberând totul în cale.

Strigătele disperate au fost șterse de bubuitul exploziilor. M-am adăpostit în spatele unui zid prăbușit. Inima îmi bubuia dureros în piept. În jurul meu oamenii alergau disperați. Mi-am ridicat privirea, dar nu am putut vedea nimic. Nori de praf și fum au întunecat cerul. Nu îi puteam vedea, dar știam. Toți știau. Rebelii erau aici. Erau aici, chiar dacă nouă ne era frică să acceptăm asta.

Următoarea explozie m-a propulsat direct în zidul după care mă ascundeam. Durerea mi-a străpuns imediat corpul. Bomba a explodat la numai câțiva zeci de metrii. Oamenii au fost spulberați sau îngropați de vi sub dărâmături.

M-am panicat puțin când mi-am dat seama că nu mai aud. Știam că este normal. Exploziile puternice îți afectează auzul. Dar mă temeam să nu fie ceva permanent. Asta în caz că scap cu viață de aici.

Bombele cădeau acum deasupra pădurii în care se ascunseseră ceilalți. Într-o secundă, aceasta s-a aprins ca o torță. Ștejarii înalți în care îmi plăcea să mă cațăr când eram copil se topeau ca niște chibrituri mistuite de foc.

Am încercat să mă ridic, dar durerea m-a împins la pământ. Lacrimile mi-au țâșnit pe obraji. Am scrâșnit din dinți. M-am târât mai aproape de zid, cuprinzându-mi genunchii cu mâinile. Arătam ca un iepure speriat. Am rămas așa, privind printre lacrimi pădurea chinuită de flăcări.

Apoi au apărut avioanele. Se învîrteau deasupra mea ca niște vulturi. Am înghițit în sec când s-au apropiat de sol și din ele au ieșit câteva grupuri de rebeli înarmați.

Ce mai voiau? Au distrus deja totul. Chiar vor căuta printre ruine, luând viața fiecărui supraviețuitor?

Mi-am șters lacrimile cu podul palmei. Am luat de jos un bolovan și am închis ochii, așteptând. Nu voiam să mor ca un șoarece, ascuns printre crăpături. Aveam de gând să lupt pentru viața mea. Cu toate că era ridicol să folosesc un bolovan împotriva unor oameni înarmați.

Auzul mi-a revenit câteva minute mai târziu. Deja puteam auzi niște pași în spatele zidului. Îmi simțeam inima cât un purice. Apoi am văzut-o. Era o fată. Părul lung și blond îi flutura liber în bătaia vântului. Era înarmată până în dinți. Strângând în mână piatra, am încercat să mă ascund. Nu aveam nici o șansă să mă lupt cu ea. Dar era prea târziu. Privirea ei de gheață mă fixase deja. Complet acoperită de armura aceea strălucitoare, am asemănat-o în gând cu cavalerii întunericului, niște creaturi fictive prezente în poveștile de care mă temeam când eram mic. Și iată-mă din nou, un copil mare, tremurând în fața unui coșmar care a prins viață.

Buzele ei s-au mișcat, de parcă mi-ar fi spus ceva, dar vorbele ei au fost smulse de vânt și aruncate departe, în flăcările lăsate în urma exploziilor. Puteam citi în privirea ei că nu avea de gând să mă omoare. A dispărut într-un nor de ceață. Era clar. Fata era o tenebris. Era ca mine: diferită.

Nici eu nu eram obișnuit. Doar că puterile mele nu mă prea ajutau în acest moment.

M-a lăsat să plec. Deși, dacă ar fi știut că sunt un cititor de gânduri, m-ar fi omorât într-o clipă.