Universul- Marea Mea Barieră Către A Trăi

Lumea mea arata altfel

    Buna! Am scris asta acum doi ani, pe cand aveam 14 ani. Va rog foarte mult sa cititi pana la capat si sa votati daca va place, e foarte important pentru mine:) Va multumesc anticipat si sper sa va bucurati de ce veti gasi aici...

Sunt buna prin imperfectiunea mea. Nu pot spune ca ma consider perfecta, insa nu din cauza micului impediment cu care am invatat sa traiesc, ci din pricina altor defecte pe care oamenii le au in general. As vrea sa le pot arata oamenilor ca sunt si eu normala, avand in vedere ca normalul e subiectiv. Normalul meu e suficient de bun si fara ajutorul a doua picioare. Insa oamenilor le e mila de mine, fara ca eu sa le fi cerut asta. Eu nu ma incadrez in normalul lor. "Biata fata in scaun cu rotile!". Probabil ei cred ca sunt din alta lume, sunt un monstru cu doua picioare inutile. Insa mie imi place sa-i ascult. Sa-i aud cum susotesc, sa le simt privirile in ceafa. Oare ce cred ei? Ca tot ce sunt e ceea ce au in fata ochilor? Poate picioarele nu ma pot purta unde mi-ar placea sa pasesc, insa sufletul meu are aripi. Privesc spre fereastra si imi imaginez cum plutesc deasupra tuturor. Zbor departe, in locuri unde doua picioare nu pot patrunde. Planez printre pasari grabite, imi intind aripile mai mult si ma inalt deasupra norilor. Apoi ma asez pe ramura unui copac si ii privesc de sus. Mai sus decat ma privesc ei atunci cand imi arunca o privire compatimitoare si cred ca pot simti ceea ce simt eu. De sus de acolo se vede bine. Se vede bine ignoranta oamenilor. Ignoranta  ascunsa de o masca zambitoare a societatii. Merg grabiti pe strada, nu au timp sa priveasca in jurul lor. Pacat ca picioarele ii poarta asa repede, nu-i lasa sa vada cum rasare soarele si se inalta tot mai sus pe cer. La naiba si cu soarele! E asa bun cu noi, e sus acolo in fiecare zi, ne ofera caldura unei imbratisari vara, iar iarna se intrece cu gerul pentru noi. Si noi cum il rasplatim? E asa de normal sa vedem lumina in fiecare zi, e asa de normal incat frumosul piere in fata obisnuitului. Pacat...
       A sosit timpul sa cobor din cer. Era frumos, dar stim cu totii, ce-i frumos se risipeste. Ma intorc iar in scaunul meu, in fata ferestrei. Aud voci in spatele meu.
       - Iar priveai lumea din stejarul tau?
       - Ma cunosti suspect de bine, spun eu chicotind.
       Intr-adevar, ma cunoaste mai bine decat oricine. Stie ca imi place sa ma pierd in lumea mea, sa plutesc pe deasupra gradinilor si sa simt mireasma florilor raspandita de adierea usoara a vantului. Apoi sa ma opresc pe ramura stejarului din parc, de unde vad fel si fel de oameni. Creez povesti pentru fiecare si ma gandesc ca poate lumea va arata peste mult timp asa cum e in mintea mea. Poate vor invata sa rada, sa planga si sa vorbeasca mai des, sa nu uite ca si cei de langa ei sunt tot oameni si ii pot ajuta. Sa nu uite ca nu sunt singuri. Sa nu uite ca sunt oameni.
       Ana e guvernanta mea. De la ea am invatat tot ce stiu. Mai mult decat romana, istorie si geografie, am invatat sa am firea mea interioara. Sa fiu creativa si sa-mi las gandurile sa zboare libere. Ana a fost omul care mi-a intins mana si m-a scos din balta de noroi si tristete in care eram. Mi-a aratat ca lumea se vede frumos si asa. Uneori chiar mai frumos...