Deşi eram convins că era doar o glumă proastă,ceva mă îndemna să mă prezint la acea "întâlnire". Nu ştiam încă ce,dar cu siguranţă era mai puternic decât convingerea mea că este doar o glumă. Mi-am luat telefonul,părăsind astfel camera. Am coborât până la etajul al doilea şi în scurt timp am găsit camera 22. Atârnată de clanţa uşii se află cartela. Am luat-o şi am introsud-o uşor,reuşind astfel să descui uşa. Am păşit puţin nesigur în respectivă încăpere,închizând uşa în urma mea. Un miros îmbietor şi parfumat năpădea întregul spaţiu,lumina slabă a zecilor de lumânări oferea un aer atât de romantic. "Ce mai e şi asta?" m-am întrebat în sinea mea. Toate nelămuririle mele şi-au găsit răspunsul în momentul în care privirea mea a intanlit-o pe a ei. Într-o rochie roşie lungă,ce-i scotea silueta în evidenţă,cu părul uşor prins pentru a-i accentua trăsăturile fetei, Bell se îndrepta cu paşi mărunţi către mine. Nu am scos nici unul, nici un cuvânt. Ne-am apropiat în deajuns de mult încât ne puteam simţi unul celuilalt respiraţia. Mi-am dus mâna pe obrazul ei,ridicându-i privirea la acelaşi nivel cu a mea. Încă un moment de linişte,o linişte toatală dar atât de necesară pentru amândoi. Mi-am apropiat buzele de ale ei,puţin câte puţin,unindu-le în final. Un sărut pasional dar plin de iubire. Un sărut de care avusesem atâta nevoie şi de care îmi fusese atât de dor.
-Îmi pare rău.- şopti ea.
Am zâmbit uşor,după care am strâns-o puternic la pieptul meu. Atât eu,cât şi ea,aveam nevoie de acea îmbrăţişare,să ne simtitm unul al celuilalt.
-A trecut,nu are de ce să-ţi pară rău. M-ai iertat Bell şi asta e tot ce contează.-îi răspund eu, în timp ce-mi plasez buzele pe fruntea ei.
-Te iubesc.
Am preferat să nu-i răspund, să nu-i vorbesc,să las inima să vorbească,să-i încredinţez ei această demonstraţie.
Rochia ei roşie,alunecă atât de uşor pe corpu-i firav. Îşi plimbă palmele pe spatele meu,din când în când,lăsând urme ale unghilor. Mi-am adâncit faţa în scobitură gâtului ei,lăsând nenumărate săruturi umede. Mi-a ridicat privirea,pentru a i-o intanli pe a ei. I-am zâmbit uşor,era imitându-mi gestul. În ochii ei vedeam întreagă lume,vedeam siguranţă,iubire,admiraţie. Vedeam tot,o vedeam pe ea şi pe mine,vedeam un întreg viitor.
Razele soarelui ne provocau amândurora aceeaşi reacţie: cea de a strâmbă din nas.
-Neaţă.-spuse ea somnoroasă.
Am privit-o preţ de câteva secunde. Era atât de frumoasă,atât de naturală,atât de originală. Era ea şi era perfectă pentru mine.
-Neaţă.-răspund eu într-un târziu.
-Ai dormit bine?-continuă Bell.
-Lângă tine mereu dorm bine.
Se apleca uşor peste mine sarutandu-mă scurt.Cred că asta era cea mai frumoasă dimineaţă din vată mea. Eram lângă ea,era a mea şi eram conştient că nimeni nu ne va putea despărţi vreodată.
Am mai lenevit în pat vreo oră,timp în care Bell s-a "descărcat" puţin. Avea nevoie de asta,avea nevoie să vorbească,să-mi explice,iar eu la rândul meu să-i explic ei.
Imediat ce uşa fu "atacată" m-am naspustit pentru a deschide. Nici nu mă aşteptăm la alte persoane,în afară de băieţi şi Ale. I-am poftit înăuntru,după care m-am îndreptat din nou în braţele lui Bell.
-Deci...să înţeleg că asta a fost împăcarea?-întreba Ale,ridicând pervers din sprânceană.
-Cam scurtă.-interveni şi Harry.
-Iar tu cam bou.-îi răspunse Bell,comentariu ce stârni râsul tuturor.
-Bell,vi cu noi în turneu?-întreba Liam.
