În felul meu!

Capitolul 1. Începutul

#needitat

Dacă toate lucrurile din viața mea ar fi mers bine, probabil nu eram acum captivă peste program în micuțul meu birou ocupată în a juca rolul de cea mai bună secretară. Poate eram undeva pe o insulă, departe de văzul lumii, unde razele soarelui îmi mângâiau trupul si ochii de sub ochelarii de soare ce aveau rol să-i protejeze, erau ațintiți spre chelnerul mult prea bine bronzat si cu alură tropicală.

Dar cum viața te lovește de prea multe ori, uite-mă pe un alt continent departe de familie, jucându-mă plictisită cu pix luat la întâmplare de pe birou si gândindu-mă cum destinul ne pune pe fiecare în locuri în care nu te-ai fi gândit si cum pare să se joace cu viețile noastre. Cum ne pune cu nesimțire așa zise greutăți pentru a ne face să cedăm si să înnebunim ușor, de parcă asta ar trebui să se întâmple.

Si iată cum, eu, Sara Cantemir dintr-o adolescentă ce-i drept diferită si cu o gândire mult prea matură pentru vârsta de atunci si care locuia cu părinți si cei doi frați mai mari într-o țară liniștită, am ajuns o femeie de 24 de ani care fuge de tot ce a avut. Fug cu o viteză așa mare încât spre dezamăgirea mea, am ajuns să nu mă mai pot oprii.

Cu o moarte ce îmi tulbură si cele mai liniștite colțișoare ale minții, si cu imaginea glonțului ce străpunge trupul cald al celei mai importante persoane din viață mea, am ajuns mai mult decât rigidă și inaccesibilă.

Sunt ca un soldat pierdut pe câmpul de război si bătut de razele soarelui, cu haine murdare si cu sufletul gol ce poartă încă speranța de a doua zi. Cu mintea ageră si gata de atac dacă inamicul avea să se apropie si cu pași hotărâți dar plini de durere mă îndrept spre necunoscut. Acolo unde rănile acumulate din luptele ce mi s-au arătat dar care nu m-au doborât, probabil aveau să se vindece sau unde inamicul avea din nou să mă aștepte, gata să îmi provoace si mai multă suferință.

Suferință pe care trupul meu de soldat, nu avea cum să o mai suporte. Dar chiar si așa, cu arma în mână si cu rănile ce îmi încetineau mișcările, aveam să merg tot înainte si nu aveam să mă opresc până când acel necunoscut nu îmi va deveni familiar si până când ultimul glonț din armă îmi va devenii salvare.

Acea salvare pentru mine era uitarea. Singurul glonț din arma mea era uitarea. Trebuia să uit tot ce îmi făcea rău si tot ce mă lega de acele amintiri neplăcute pentru a putea face loc unui nou început. Iar acel început își împletește încet încet pânza subțire si fragilă peste viața mea promițându-mi că totul va revenii la normal si că eu o să am puterea să mă opresc din fugit, din goana pe care am început-o acum câțiva ani .

Dar până atunci, trebuie să mă dezlipesc de pe scaunul care parcă a devenit la fel de tare ca o stâncă si să pornesc alene spre locul care mi-a devenit a doua casă si să fac un duș bine meritat.

Îmi închid laptopul firmei si îndrept privirea spre holurile companiei ce erau de mai bine de 2 ore pustii. Se pare că dacă stai peste program nu te alegi decât cu o durere de cap insuportabilă.

Oftez si plec cu pași leneși spre ușa de lemn masiv si nu ezit să o trântesc. Oricum în afară de paznicul care mai patrula pe holuri nu era nimeni, deci nu avea cum să mă mustre cineva. Am 24 de ani, pot să trântesc o ușă când vreau, nu?

- Se pare că cineva e mai mult decât nervos, s-a întâmplat ceva domnișoară Caremit? Vocea bărbătească din spatele meu îmi confirmă faptul că am greșit crezând că doar portarul mai e în sediul firmei. Se pare că si șeful meu a stat peste programul pe care oricum si-l face sigur.

Nu știu ce mă enervează mai tare, faptul că mi-a pocit numele sau că după ce o să mă întorc spre el pentru ai răspunde o să-i văd fața, care trebuie să recunosc că nu era una dezgustătoare, dar care mă enerva maxim.

- Cantemir, Sara Cantemir domnule Michael! Si se pare că relațiile externe si condițiile pe care trebuie să le verificam înainte de a face orice pas necesită mai mult timp decât credeam, spun în timp ce mă rotesc pe călcâie spre el. Iar în ceea ce privește europenii, vor ca fiecare punct să fie la locul lui si nici măcar o greșeală să existe, așa că am stat peste program si am pregătit toate actele neuitând să vă pun si niște copii pe biroul dumneavoastră, spun atât de rapid încât mă uimesc si pe mine.

Cineva mi-a spus că dacă vorbești rapid cu cineva ori îl faci să nu își dea seama de nesiguranța ta ori s-ar putea să-i da-i o impresie bună, de parcă ai fi un expert si ești sigur pe tine. Dar varianta pe care omul respectiv a uitat-o si pe care eu ași completa-o ar fi aceea că s-ar putea să considere că vorbești ca o moară stricată. Ceea ce sper că nu e si în cazul meu.

- Foarte bine, se pare că zvonurile că ești cea mai bună în ceea ce faci sunt total adevărate.

- Dacă v-a luat un an ca să vă dați seama de asta se pare că nu aveți deloc spirit de observație, cel puțin nu unul dezvoltat.

Chicotește slab si își trece din instinct mâna prin parul negru si mereu aranjat. Chiar dacă la un asemenea imperiu pe care îl conduce s-ar presupune că ar avea ceva mai mulți ani, Michael nu este decât cu 5 ani mare ca mine. Dar chiar si așa, pe lângă faptul că este teribil de enervant si stresant, are momente în care își dezvăluie tinerețea de parcă ar fi un puștan îndrăgostit.

- Probabil, spune încă cu amuzament în glas. S-a făcut cam târziu si cred că nu ai luat cina, corect?

Simpla presimțire că știu unde vrea să ajungă mă face să bat în retragere. Să iau cina cu șeful meu nu îmi surâde deloc. S-ar presupune că în timpul meu liber, adică cel din afara programului, nu trebuie să-l văd. Așa că o să spun un mare PAS.

- De fapt, evit de ceva timp să mănânc seara așa că o să mă duc acasă si o să mă arunc direct în pat, spun făcând doi pași înapoi. Scuza pe care doar ce am scos-o pe gură e mai proastă decât oricare alta. Toate cunoștințele mele știu că sunt o gurmandă fără pereche si că mănânc la orice oră din zi sau din noapte, fără ca măcar să se vadă asta. Eram în continuare slabă si cu o talie de invidiat.

- Ok, o să mă fac că te cred, spune mușcându-și buzele. Rămâne pe altă dată!

Oare să spun ceea ce gândesc, adică dacă ar fi după mine nu ar rămâne pe nicio altă dată?

- Cu siguranță! Zâmbetul pe care îl afișez nu face decât să pună si lui unul pe buze si asta să simt nevoia de a pleca si mai repede. Noapte bună domnule Michael, spun în timp ce mă îndrept spre ieșire.

- Noapte bună Sara!

Iar ecoul vocii lui este singura sursă de sunet de pe întreg holul atât de pustiu.

***

Nu credeam vreodată că această canapea să fie atât de confortabilă. Efectul de a fii acasă, oriunde ar fi acea casă, mă umple de liniște si de fericire. Se pare că după o zi grea la muncă ai senzația că fiecare tablou sau lucru din locuință parcă strigă să nu mai pleci niciodată. Si chiar asta voiam să fac, dar jur că nu aveam cum.

Un sunet vag de mașină si soneria care se aude după mă fac să mă încrunt. Ochii mei fug automat spre ceasul gigant de pe perete. Era aproape 11 p.m, deci clar nu era o oră recomandată pentru a face o vizită. Neputând ignora la nesfârșit soneria ce nu se oprea din sunat mă ridic de pe canapea si fără să mai ezit deschid ușa.

- Surpriză! Este primul lucru pe care îl aud până ca ochii mei să facă contact cu vizitatorul.

Intrarea de la ușa părea atât de mică în comparație cu corpul masiv , înalt si destul de bine lucrat. În ciuda apelurilor pierdute de la el, nu am crezut că avea să apară la ușa mea. Dar se pare că oamenii sunt cei mai imprevizibili.

CHECK OUT MY NEW BOOK!!!! KISSES!