Nightmares Deadly //Rescriere

Prolog

Se spune că viața trebuie apreciată și trăită în fiecare moment al ei, că odată timpul trecut nu se mai întoarce. Eu, nu mi-am apreciat viața. Pentru o adolescentă "rebelă", cum mă credeam pe atunci, îmi percepeam viața că fiind un dezastru, o viață ratată încă dinainte de a începe. Ce proastă mai eram. Acum... aș da orice să am viața aia înapoi...

Totul are un scenariu bine pus la punct, un începu, un cuprins și un final. Povestea asta nu este una clișeică, nu este povestea tocilarei care atunci când își dă jos ochelarii devine o tipă sexy care atrage toți băieții din liceu sau a echipei de prieteni care încearcă să salvezi lunea de zombi - mi-aș fi dorit eu să fie a doua variantă, poate chiar și prima -, nu e nici pe departe. Nici măcar nu pot spune că este o poveste, e doar un coșmar ce a prins viață și nu are de gând să se termine, iar la un final fericit nu mai pot spera.

Îmi amintesc mult prea bine ziua în care a început totul. E frumos cum viața te lovește în moalele capului fără ca măcar să îți dea un amărât de avertisment. Ziua aia a început teribil de normal, cu Victoria - mama - și vocea ei pițigăiată țipând la mine să mă trezesc și eu ignorând-o cu toate că știam prea bine ce urma să se întâmple. Zilnic e aceeași rutină: ea țipă la mine să mă scol, eu o ignor, ea intră la mine în cameră și îmi aruncă un pahar plin cu apă rece peste față. O zi că oricare alta.

- Casiana Elizabeth Miller, jos din pat acum!

Și uite ușa trântită, pașii apăsați și nervoși și... bine ai venit apă rece!

- Ieși afară! m-am răstit la ea aruncând cu primul lucru găsit pe noptieră.

Atunci mia părut mai rău pentru telefonul care se lovise de umărul ei căpătând o nouă crăpătură când atinse podeaua, decât pentru mama care a scos un țipăt de durere și a ieșit din cameră masându-și umărul. Acum îmi pare rău pentru că am lovit-o, acum îmi e dor de chipul ei și chiar, de vocea aia pițigăiată și extrem de enervantă ce îți provoca dureri de cap, acum îmi pare rău că îi ziceam Victoria și nu mamă, dar din nefericire pentru mine nu mă pot întoarce în timp să îi spun tote astea, ea e moartă, iar eu încerc să mă trezesc, să ies o dată din visul ăsta urât ce îmi consumă și ultima urmă de umanitate pe care o mai am.

Odată ce a ieșit din cameră mea, m-am rostogolit din pat privind perna udă și telefonul de pe podea. Am privit dezastrul ce ma înconjura, luând la înnimereală un tricou și o pereche de blugi negri. Mi-am trecut de câteva ori mână prin claia de par violet închis și cu hainele pe mine, geanta pe umăr și cu telefonul în buzunar am ieșit din dormitor trântind ușa în urma mea făcând câteva bucăți de tencuială albă să pice pe jos.

În bucătărie, pe care din nefericire o aveam de traversat ca să ajung la ușă, era ea: stătea lângă fereastră, picior peste picior pe unul din scaunele șubrede, din lemn mâncat de carii, dar care printr-o minune încă mai se ține pe picioare, cu o cană de cafea într-o mână și cu privirea ațintită spre sticla de whisky ce se odihnea, un sfert plină, pe pervaz. Victoria e mama mea, dar, eu, de mai bine de 7 ani nu o mai consider una, de când a divorțat de tata și de când Mark, fratele meu mai mare, a ales să fuga de acasă și să mă lase singura cu femeia asta. În ziua în care Mark a fost dat dispărut ea nu a vărsat nici o lacrima și-a zis doar lozinca și a plecat spre primul bar. "Se întâmplă și la case mai mari." asta e lozinca ei, o aud aproape zilnic, e scuza și justificarea pentru orice: pentru divorțul de tata, pentru fuga lui Mark, pentru mutarea noastră în cel mai jegos cartier din New York, pe scurt, pentru tot.