Fosta iubită

XIV. Neputinţă şi deznădejde

        Cu ochii plini de lacrimi stătea Helen tremurând. Asista la o scenă care pe cât părea de ciudată pe atât era de răvăşitoare. Era ceva... neînchipuit. Hannah, prietena ei de o viaţă îl sărutase pe Harry, iubirea vieţii ei. Orbită de sentimentele pentru el, Helen vedea adevărata ei duşmană. Şi astfel, mii de gânduri şi îndoieli răbufniră la iveală în doar câteva secunde.

       — Cum mi-ai putut face asta, viperă ordinară ce eşti ? Vocea ei urca tot mai mult astfel că fiecare invitat ajunsese să ia parte la un spectacol demn de circ.

          Hannah înlemnise, cuprinsă de remuşcări. Doar îşi jurase că nu se va lăsa purtată de niciun sentiment pentru Harry și îi va lăsa să fie fericiţi împreună. Se abținea din răsputeri să nu plângă, cu toate că nu ea greşise în totalitate. Harry, pe de altă parte, era excesiv de calm. Mintea lui analiza fiecare perspectivă şi rezultatul nu era unul prielnic.

      Helen, însă, era cuprinsă de o nebunie stranie, cu care doar Harry era obişnuit. Mai avusese ea crize dar niciodata în modul acesta de violent.

       — Vreau să dispari din vieţile noastre şi să te întorci în groapa de unde ai venit. Nu vreau să te mai văd niciodată, ţipa Helen posedată.

       Lumea asista vizibil stânjenită, întrebându-se dacă, până la urmă, avea să fie o nuntă. Bârfele aveau să se împrăştie în tot Los Angeles-ul, doar nu în fiecare zi fiica milionarului McCarty se comporta ca o nebună.

          Spectacolul însă nu mai dură mult. Domnul şi doamna McCarty veniră în grabă să pună capăt întregii șarade.

       Hannah, însă, simţi că e de datoria ei să facă ceva, să îşi spună cauza şi ştia că se baza pe sprijinul lui Harry. Doar el o împinsese la acel gest necugetat.

      — Helen, te rog din suflet, ascultă-mă, începu ea tristă, privind în pământ de ruşine. Nu putu continua însă fraza. Ochii doamnei McCarty o pironeau, înţepând-o ca nişte ace.

      Între timp, Harry părea că ajunsese la un rezultat. Şi nu era deloc unul bun. Ştia ce avea de făcut.

     — Ştii că tot ceea ce va spune e o minciună, nu ? i se adresă el lui Helen care părea că se mai calmase în braţele mamei sale. Tatăl său se ocupase să dea afară, într-un mod cât mai elegant, oaspeţii. Ştia că se afundaseră într-o mocirlă care avea să îi pună în gura lumii pentru luni de acum înainte.

          Confuză de ceea ce auzise, Hannah începu să tremure. În mintea ei se făcuse lumină. Acesta era, până la urmă, scopul final al planului lui Harry. O dăduse afară din casă şi acum reuşise să o alunge şi din viaţa lui Helen. Ştia că aceasta nu o va ierta niciodată. Era prea orbită de Harry pentru a mai realiza care este adevărul. În tot acest timp, Harry reuşise să le manipuleze pe amândouă. Dar de unde toată această îndârjire împotriva ei ?

        Hannah îşi lasă lacrimile să îi inunde faţa. Se simţea eliberată, într-un mod unic. Îl descoperise pe adevăratul Harry, nu doar măşti ale acestuia. Şi cel adevărat o înfiora. Era posesiv, manipulativ dar mai ales arivist. Pentru a rămâne cu banii familiei, acesta lăsase în urmă sentimentele şi se transformase într-un sociopat.

         — Dacă asta credeţi cu toţii despre mine, atunci voi pleca pentru totdeauna, anunţă Hannah cu vocea sugrumată. Îşi şterse lacrimile de la ochi şi se îndreptă spre Christian care o aştepta vădit schimbat. Nu avea nicio expresie dar ochii îi erau cuprinşi de un foc tainic.

        Harry, Helen şi părinţii ei o urmăriră cu privirea. În tot acest timp, Helen nu-i aruncase nici măcar o privire lui Harry. Încă plângea, dar în tăcere. Hannah locuise cu ei atâta timp. Cum putuse fi atât de oarbă ? Cum de nu realizase nimic ? Părinţii ei avuseseră dreptate. Ea era o tentaţie pentru el. Şi un nou râu de lacrimi îi izvorî. Harry se grăbi şi o luă el în braţe, mângâind-o.

       — O să fie bine, o să fie bine... Vocea îi tremura iar lacrimile pe care şi le păstra dădură năvală. Renunţase să mai lupte su sentimentele. El nu era sortit la o viaţă de dragoste. El nu merita iubirea lui Hannah.

           De cealaltă parte, Hannah înghiţea în gol. Christian îşi frângea degetele. Văzuse şi el întreaga scenă. Niciunul nu ştia ce să spună. Îl blestema în gând pe Harry. Idiotul acela încerca să i-o fure pe Hannah. Iar Hannah era numai a lui. Era a lui. O privea obsesiv şi îşi muşca încontinuu buzele. Dar ea nu trebuia să îl vadă aşa.

        — Christian, îmi... îmi... pare rău, eu nu... începu ea, sughiţând.

       Christian o opri luând-o în braţe. Îi şopti cuvinte alintătoare dar otrăvite. Ar fi vrut ca în loc să facă asta să îl ia la bătaie pe nemernicul de Harry. Dar el nu acţiona niciodată necugetat. Impulsurile sunt pentru oamenii slabi iar Christian Diaz nu se număra printre ei. El avea un alt plan.

         Întorşi acasă, o duse pe Helen în camera ei şi îi ordonă unei slujnice să îi pregătească baia. În mintea lui încolţise un plan pe care nu trebuia să îl uite. Se închise în biroul său şi petrecu câteva minute la telefon. Convorbirea îl anima, alimentându-i egoul.

       Hannah plângea fără oprire, astfel că tânăra femeie venită să îi pregătească baia se ocupa acum cu consolarea ei.

      — Lasă, dragă, că eşti tânără, orice problemă ai avea o să treacă.

          Buna dispoziţe a femeii o făcu pe Hannah să se oprească din plâns. Încă mai sughița dar plânsul se mai domolise.

      — Dar, nu înţelegi. Nimeni nu poate să înţeleagă. Eu nu...

      — Dragă, îl ai pe Christian alături, ce mai poţi dori de la viaţă ? Privirea vicleană a femeii trecu neobservată de Hannah. La fel şi felul în care vorbea şi tinereţea ei. Nu era cu mult mai mare decât ea.

          Tânăra continuă :

     — Lasă în urmă trecutul. Christian merită orice, crede-mă. E bun şi milos, dar mai ales bogat şi chipeş, glumi ea, făcându-i cu ochiul. Eu mă duc acum să îţi pregătesc baia. Să te faci frumoasă pentru el, bine, scumpo ?

         Hannah clatină din cap, zâmbindu-i. Până la urmă avea dreptate. Christian era cel mai bun om din lume. El nu avea să o trădeze niciodată.

         De cealaltă parte, Harry privea abătut cerul. Părinţii lui Helen o duseseră la culcare iar el rămăsese singur. Se simţea sfârşit. Îşi duse palmele la faţă și începu să tremure necontrolat. Era numai el de vină.

     Îşi luă telefonul din buzunar şi privi obsesiv ecranul. Primise un mesaj. Al doilea de acest tip.

        “Mă bucur că am putut face afaceri împreună. C.”

      Nervos, Harry aruncă telefonul de pământ până ecranul acestuia se sparse în mii de bucăţele. Apoi se afundă din nou într-o întunecime fără sfârşit.