Dragostea intotdeauna invinge. Nimic nu poate sa ii stea in cale, deoarece aceasta va gasi cumva o modalitate de a aduce sufletele pereche impreuna.
Nu conteaza ce fel de obstacole au de trecut sau cat timp va trece pana cand vor realiza ca nu pot...
Nu, serios. Mahmureala de sâmbătă a durat până duminică, aşa că weekendul meu a fost dat peste cap. Madelein, mica nenorocită, nu a suferit nici un efect secundar. Nici unul.
Apoi pisica mi-a distrus sutienul meu favorit. Al dracu' de fetiş.
Iar acum este luni. Ororile acestei zile sunt auto-explicative. Lucrând pentru o companie enormă de asigurări are avantajele sale. Mă gândesc că o să găsesc câteva, în cele din urmă. Le caut, în timp ce încerc să bag o bancnotă într-un automat.
Deja îmi lovisem degetul mic de la picior de automatul de la etajul meu. Aparent, nu răspunde prea bine la violenţă, deoarece începuse să scoată fum. Aşa că am părăsit zona crimei, alergând.
Acum, acesta scoate un sunet ciudat, iar eu îl lovesc, preventiv.
Nici pic de fum. Ăsta este un semn bun... nu?
Îmi examinez bancnota. Porcăria asta de foaie nu are nici măcar o cută. Este o bancnotă perfectă, curată. Şi George Washington deja îşi bate joc de mine. Chiar o face. În această secundă, chiar şi Maica Teresa râde de mine.
Iar ea este o sfântă.
Mă uit urât la invenţia infernală care promite mâncare proastă, în cantităţi uriaşe şi o lovesc din nou. Aud ceva sfâşiindu-se şi mă uit în jos, temându-mă de ceea ce o să văd. Am o sfâşietură în dresuri care se termină la mijlocul coapsei mele.
Suspin, sprijinindu-mi fruntea de plasticul cald al automatului. Ceasul îmi spune 9:47, ceea ce înseamnă că mă aflu la birou de exact 13 minute, de când am ajuns la muncă târziu.
Şefa meu o să mă viziteze înainte de prânz pentru a mă mustra, iar eu chiar am nevoie de ciocolată ca să supravieţuiesc. Dar lumea nu doreşte să coopereze cu mine azi.
Văd un bărbat apropiindu-se de automatul pe care l-am lăsat în pace.
Toate femeile recunosc instinctiv acest gen de bărbat. Este genul care face femeile să îşi dorească să se întoarcă în Epoca de Piatră şi că o să le lovească peste cap, să le târască într-un loc retras dintr-o peşteră, pădure, luminiş sau vreun birou gol ca să le demonstreze ce înseamnă masculinitatea cu adevărat.
Falca mea nu cade, dar este pe aproape.
La naiba cu hormonii de femeie a peşterii.
El nici măcar nu se uită la mine, doar se apropie de automat şi bagă cea mai distrusă bancnotă pe care am văzut-o vreodată în viaţa mea în acesta. Privesc cum maşina o mănâncă fără nici o problemă, iar el îşi alege otrava – cu foarte lungi, puternice degete, observ – şi ia o ciocolată.
Ultima ciocolată.
Ciocolata mea.
Ştiu că a plânge este o reacţie copilărească. Aşa că mă las să alunec pe podea, sprijinindu-mi capul de zidul de ciment rece şi încerc să împiedic gravitaţia să îmi fure lacrimile ce îmi apar în ochi.
Inhalând adânc nu mă ajută, dar asta îi atrage atenţia bărbatului asupra mea.
La naiba.
El este chiar şi mai atrăgător de aproape.
— De ce stai pe podea? întreabă, vocea sa adâncă şi cultă.
Eu nu sunt în o dispoziţia bună de a o aprecia în acest moment.
— Aceasta este o zi din Iad.
El arată o idee amuzat.
— Chiar aşa?
— Ei bine, clarific, cred că asta o să fie o săptămână din Iad. Trei zile pline de oroare absolută, iar eu nici măcar nu primesc ciocolată pentru problemele mele.
El linge ultima fărâmă din acea magnifică invenţie de pe degetele sale.
— Scuze.
Îi ofer o expresie care ar fi înspăimântat pe oricine altcineva, de parcă suntem din nou la liceu.
Apoi chiar îmi doresc să fi fost înapoi la liceu. Noi aveam pauze şi cantina de unde ne puteam lua de mâncare. Aş face orice pentru o cantină de unde să îmi iau ciocolată.
Străinul îşi întinde mâna spre mine ca să mă ajute să mă ridic. Eu o accept şi aproape cad din nou pe podea când unul din tocurile mele se rup.
— Vezi ce spuneam? îl întreb, arătând la bucata de plastic neagră.
Îmi dau jos pantofii şi, ţinându-i într-o mână, mă îndrept spre lift.
Din senin, o mână apare la cotul meu.
— Lasă-mă să te escortez la etajul tău. Pari a avea o zi plină de ghinioane.
— Mulţumesc. Numele meu este Regan.
Îmi ia mâna şi îşi trece buzele peste degetele mele. Este un gest atât de învechit încât nici nu ştiu cum să reacţionez, dar este luni şi eu sunt dispusă să accept ajutorul acestui străin.
— Mama ta ştia Shakespeare. Numele meu este Cassio.
Mă uit la el şocată.
— Ştii Regele Lear, mormăi. Majoritatea persoanelor mă strigă Reggie.
El dă din cap aproape imperceptibil, de parcă este ofensat de ignoranţa celor din jur.
— Eu îţi voi spune Regan.
Ajungem la minunatul, micul şi griul meu birou, unde mă lasă de capul meu. Mă arunc pe scaun, iar acesta trimite o bucată de plastic în piciorul meu drept.
În timp ce îmi afirm nemulţumirea înjurând, şefa meu alege tocmai acest moment să mă viziteze. Sprâncenele subţiri şi delicate aproape îi ating linia părului.
— Acesta nu este un limbaj care este folosit în lumea afacerilor, spune nemulţumită.
A-i arăta un deget potrivit pentru lumea afacerilor ar fi o reacţie nepotrivită, aşa că încuviinţez tăcută.
— Şi încă ceva, ştii că pantofii sunt un obiect obligatoriu în această companie.
Eu încuviinţez, din nou şi arăt spre pantoful cu tocul lui rupt de pe birou.
— Văd. Ai întârziat.
— Maşina nu a vrut să îmi pornească.
— Sper că este pentru ultima dată.
— Da, doamnă.
— Eşti liberă pentru restul zilei. Încearcă să faci un efort mâine.
Dau din cap tăcută, ştiind că dacă voi încerca să vorbesc, drăguţul meu dragon de şefă o să audă ceea ce cred despre ea. Şi foarte puţine din gândurile mele sunt pozitive.
Iese din birou, ţipând la o tânără secretară care a scăpat hârtiile peste tot. Mă ridic şi mă duc să o ajut. Aceasta îmi oferă un zâmbet, iar eu mă simt mai bine.
— Asta pur şi simplu nu este ziua mea, îmi spune plină de tristeţe.
Îi ofer un zâmbet strâmb.
— Bine ai venit în club.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
